Mai puțin de zece centimetri. Poate chiar cinci.

Pentru a treia oară săptămâna asta, pentru a nu știu câta oară de când merge cu autobuzul 8, o întâlnea în paralelipipedul ăsta de aluminiu ce purta pe roțile lui, prin tot orașul, cel puțin o sută de povești înghesuite unele în altele, unele chele și puțin burtoase, altele triste și adormite, păroase, urât mirositoare, proaspăt înmuiate într-un sex, tocmai devorate de o dramă, furnicate de o veste bună. Povești ca toate poveștile.

Poate nouă centimetri.

Se ținea de spătarul scaunului ei. Palma îi simțea căldura – curios, prin toate hainele ei groase, inclusiv un pulover grena, tricotat, cu guler. Părul ei, spălat dimineața, era electrizat și se întindea spre degetele lui strânse în jurul mânerului rece ancorat în scaunul de plastic. Inspiră puternic, dar discret, ca să-i simtă parfumul. Nimic. Femeia asta nu voia să-i dea nimic. Un zâmbet, o mișcare, un călcat pe bombeu, o îmbrâncitură firească de autobuz. Nimic. Nici măcar un centimetru.

Deși s-ar putea să fie peste zece centimetri.

Citise undeva că e simplu să măsori ceva, ținând cont că între nasturii de la orice cămașă sunt zece centimetri. Autobuzul pufni zgomotos și trezi o duduie care dormea cu gura deschisă, rezemată de fereastra aburită. Toată cutia de aluminiu care le ducea poveștile duhnea a transpirație și atât.

Nu poți merge o veșnicie cu autobuzul 8. Poate opt centimetri.

Nimic altceva.