Ajunse în mijlocul camerei fără să fie văzut. Deși ușa era închisă și de obicei scârțâia, sub împingea lui delicată, ca și cum îi știa pe de rost și exersase mișcarea și viteza care nu mai făceau balamalele să geamă, nu a scos niciun sunet. S-a trecurat apoi ca o felină prin fanta ușii deschisă exact cât trebuie, ca să poată intra fără să atingă nimic.

Camera părea neschimbată. Se răsuci brusc pe un călcâi, ca și cum și-a adus aminte de ceva: examină cu atenție vitrina. Fiecare bibelou, oribile toate, și când spuse asta simți gust de pământ în gură, părea să fie la locul lui, așa cum le lăsase acum șapte ani.

Șapte ani, și-și privi bocancii grei, diformi, stâlciți, înnegriți de noroaie, praf, ploi și sânge, care-ți făceau picioarele de plumb și prindeau o parte din tine în niște sicrie călătoare de imitație de piele și te purtau în cumplita lume dintre viață și moarte.

Cine a spus că între viață și moarte e o graniță fină a fost un dobitoc. E un teritoriu imens, o țară din care unii își fac patrie și o apără cu prețul vieții. Un loc bântuit de penumbre și animale înfometate, de himere și frici, de boli și sânge. Râuri de sânge. Râuri care desenează relieful acestui teritoriu în care nici nu știi cum ai ajuns, dar de care te simți cumva legat. De ceva ce ai spus cândva, de ceva ce ai fi vrut să fii, de un pumn în figură dat cuiva, de familia care ți-a plecat, de promisiunile care nu ți-au fost ținute sau pe care nu le-ai ținut, la rându-ți.

Un teritoriu în care coducătorii se schimbă spontan, în care teama, nu viața sau moartea, este valuta forte, în care urletul este o șoaptă fără de care nu mai poți să adormi, în care câteva fire de tutun te cutremură mai tainic decât valea netedă a coapselor unei femei, în care toți își aruncă propria ființă cu fiecare scuipat mai departe, motiv pentru care dușmanii devin mai mulți, și mai mulți, în care totul devine inutil, mai ales o întoarcere acasă.

Lemnul unei bucăți de parchet trosni sub greutatea lui. Instinctiv, se trânti la pământ, ca sub tirul aruncat spre el de mașinăriile de partea cealalată a frontului. Respiră calm, făcuse asta de mii de ori, dar niciodată în camera lui. Să se apere de ce? De moarte? De viață, poate? De durerea locului gol de aici? A locului gol din el? De durere, în general? Nu mi-e frică de durere, și adormi. Adormi adânc ca și cum a trecut printr-o zi cumplită de veghe. O zi de șapte ani.

foto ©Rareș Petrișor