Între spaime e fix atâta loc ca între fericiri. Strecori o noapte ici, vâri o respirație colo. Un tremur răsare din pământul ăsta steril ca o floare rară; viața ei e măsura catastrofei.  Lumina există pentru că frunzele ei o pot defini. Culoarea există pentru că un cuvânt o poate înfige într-un ochi, transporta printr-un nerv, așeza cuminte pe fundul unui stomac, căzând leneș, acrobatic prin sucul gastric, acolo unde se adună toate culorile. În imperiul fluturilor.

Cea mai cumplită dintre crime există pentru o putem compara cu o posibilă crimă personală. Altfel ar fi un act mărunt, neînsemnat, ca o migrenă. Pentru râmele înghițite de vrăbii nu există tribunale. Fericirea e, de fapt, o plăcintă: bucata din care mănânci aduce foamea altcuiva. Foamea există pentru a ne măsura fericirile.

Am putea înregistra nivelul contracțiilor musculare ale unei vrăbii care tocmai a înghițit o râmă. E mai fericită sau doar mai sătulă? Râmele încep să-și vâre respirații între ele. Între spaimele lor e tot mai puțin loc. Lumea e un loc teribil când te târăști prin fundul ei.