cu privirea în tavan poți vedea corăbiile trăgând în port nimeni întrebând de nimeni o veselie generală ce străbate ca o măduvă marea tristețe poți auzi cum se sparg valurile de stâncile ce îmbracă Golful Văduvelor într-un colier galben pietros de care sute și sute de corăbii s-au lovit și s-au făcut praf auzi focurile de peste noapte de pe țărm care cu toate pregătirile și flăcările și fumul și eforturile celor de pe pământ nu vor învinge niciodată ceața și bezna iar moartea va rămâne o întrebare fără răspuns până când unul dintre curenți se va hotărî să cruțe așteptările dezvelind trupuri umflate vinete și aruncându-le pe nisip acolo unde gropi săpate cu indiferență îi așteaptă să le eternizeze efemeritatea

cu privirea în tavan poți vedea oamenii de pe străzi căutându-se unii pe alții ascunzându-se unii de alții îmbrăcându-se mereu diferit tăindu-și mustața aranjându-și părul căsătorindu-se făcând un copil îmbolnăvindu-se murind auzi toată forfota asta cum îți trece prin urechi fiecare sunet lăsând o poveste undeva însămânțând-o crescând-o în pământul zemos al sufletului în timp ce privirea ta caută pe foaia albă a tavanului cuvintele propriei povești aștepți să eșueze cineva sau ceva la marginea tavanului oceanul alb mătuit de ani să spele un trup umflat vânăt să ți-l arunce în brațe să-l porți prin oraș mândru că și întrebarea ta are în sfârșit un răspuns

(foto ©Rareș Petrișor)