Nu știu cum în noi, românii ăștia așa de frumoși, se naște atâta dispreț și ură față de semeni. Nu știu unde sunt, ca să le dau foc, școlile care ne învață să călcăm totul în picioare doar pentru a ocupa, efemer, poziția fruntașă, aducătoare de beneficii.

Nu știu unde se sting pasiunile, dorințele, curajul, îndrăzneala, viețile noastre.  Nu știu ce boală parșivă ne mănâncă sufletul pe dinăuntru, până ne uscăm de tot, ne întărim și ne ferim să mai înflorim în public.

Nu știu cum oamenii cărora le lipsește atât de puțin să fie mari, refuză să devină. Nu știu câtă vină e în pușcării și câtă e pe stradă.

Nu știu cum ni se atrofiază mușchii feței și zâmbetul e tot mai greu. Nu știu de ce plămânii națiunii sunt tot mai bolnavi și la salvare nu răspunde nimeni.

Nu știu cum pot marile spirite românești să-și trăiască viața în surdină, cu mânie mută fierbându-le carnea, dar izolați în munții indiferenței pe care-i ridică instinctul de conservare.

Nu știu de ce e mai ușor să lovești decât să mângâi pe creștet. Nu știu de ce ne lăudăm cu porcul pe care l-am furat, nu cu cel pe care l-am crescut. Nu știu unde se duc cei tineri, cocori fără țară.

Nu știu de ce ne e tot mai rușine să fim fericiți în gura mare, ca și cum ar fi un păcat în toată mizeria asta. Nu știu de ce mistria e caterincă, iar consilier local e cool.

Nu știu unde au dispărut meșteșugarii. Nu știu cine o să fim peste douăzeci de ani; poate o vamă cât o Românie.

Nu știu de ce ne-am îngenuncheat dascălii și doctorii. Nu știu de ce trebuie să fim biciuiți ca să spunem ce credem. Nu știu cine-o să-mi bată la ușă mâine, să-mi spună că nu mai am niciun drept.

Nu știu nimic despre viitor. Nu știu de ce părem atât de mulți și pe stradă nu ne mai auzim nici măcar ecoul. Nu știu cât o să mai putem îneca amarul într-o țuică, iar dezamăgirile să le împrumutăm unor prieteni.

Nu știu de ce facem valuri pe stadioane, dacă nu ne trebuie Marea Neagră. Nu știu de ce a devenit tupeul subiect de știri, iar curajul, istorie.

Nu știu de ce părem să nu mai credem în noi. Nu știu de ce nu avem autostrăzi, deși am luptat împotiva terorismului. Nu știu cum a putut răsări ciuperca unui stat autist în mucegaiul unei dictaturi.

Nu știu cum am câștigat lupta cu un tiran, dar pierdem în fața oglinzii.

Nu știu de ce ne pasă atât de mult de România și totuși nu-i schimbăm zdrențele în care o scoatem în lume.

Nu știu de ce pare atât de greu, când e, de fapt, foarte ușor.

Nu știu de ce am mai trecut prin asta, dar săbiile ne tac, tocite, în noroi.

foto ©Rareș Petrișor