Și apoi deschise ușa ca și cum nu se întâmplase nimic, ca și cum lăsase dincolo de ea tot plumbul vorbelor care i-au apăsat umerii ani și ani de zile, care i-au presat bătăile inimii făcându-le niște zvâcniri mute, imperceptibile, ca ultimele zbateri ale unui pui de pasăre strâns în pumn, și intră în cameră tăind spațiul luminos decupat de cadrul ușii cu o siluetă subțire, un trup pe care i-l purta prin casa aceea un suflet bătătorit de toate discuțiile astea dure, inutile, pline de cuvinte oarbe care-l pipăiau în întuneric, încercând să găsească puțină căldură, pentru că răul își dorește să-i fie bine, să crească în locuri calde, în firidele zilelor noastre însorite, așteptând să învățăm gustul fericirii ca să iasă din ascunzișuri și să ne lovească puiul de pasăre din palme, să-l biciuiască până când inima lui devine de plumb, plumbul din care mai facem o tresă, o decorație, un glonț, ceva nefolositor, ceva cu care vom umple o etajeră, un raft, poate un dulap cu plumb pe care nu-l va vrea nimeni și din care nimeni nu va putea face nimic, nici măcar un clopot strâmb și moale.

Făcu un popas cu privirea în dreptul fiecărui obiect cunoscut din cameră, ca și cum își ia rămas bun, ochii lui se loveau de marginile patului, de scaunul incomod, de masa pe care a scris atâtea scrisori pe care nu le-a trimis niciodată, de fereastra bătută în cuie cu geamurile neșterse vreodată pe dinafară dar prin care puteai să-ți dai măcar seama dacă e noapte sau zi, de vaza chinezească de porțelan, decorată cu trei trandafiri în culori șterse, traversată de vinișoare abia vizibile, vază în care nu fusese vreodată vreo floare, de veioza roșie cu abajur alb, descusut pe la margini ca fusta unei domnișoare foarte bătrâne, și observă cum totul încearcă să-și păstreze muțenia, să se prefacă inexistent, nederanjant, masa încercând să se mijească sub pervaz, dulapul încercând să-și strângă umerii și să intre în perete, patul să se afunde în podea, ascuns sub salteaua parcă tot mai ruptă și mai subțire, ca și cum păsări de pradă o sfâșie sălbatic de fiecare dată el nu e în cameră, parcă totul încearcă să-și nege existența în această casă în care încă se mai aud țipetele de dincolo de ușă, să refuze să se nască, și își dădu seama că toate lucrurile astea există numai prin el, pentru el, numai când e el aici, când intră aici, când patul, masa, veioza, fereastra și tot restul au un rost, de a-i aduce aminte că se pot strânge cu toții în brațe, imaginându-și că le este cald, că astupă firidele în care îi pândește răul cu lichidul miraculos, vâscos, de zile și nopți noi, că prin bătăturile sufletelor lor crește spre tavan un fir de suflet verde, sau poate roșu, sau poate fără culoare, dar atât de frumos, încât ușa i se închise grabnic în spate, așteptând cu nerăbdare, ca în fiecare după-amiază la ora ceaiului, să se producă minunea. 

Dar din nimeni nu răsări nimic, nu țâșni niciun fir luminos spre tavan, și se așeză pe marginea patului, exact în scobitura aceea a saltelei care nu se vede prin cearșaful întins, locul în care se așeza de șaizecișipatru de ani, locul în care stătuse ore în șir, zi de zi, așteptând să se întâmple ceva. Sau măcar să spele cineva geamul ferestrei pe dinafară.