și îi arătam cu degetul pe cei care nu voiam să-și schimbe papucii de casă puțin rupți descusuți cu bucăți de talpă desprinse dar tălpile atât de acasă și simt acum cum gândurile și bucăți din suflet se desprind și intră în papucii de casă ai mei sau ai altcuiva numărând timpul în anotimpuri în mirosul celor trei tufe mici de lăcrămioare de lângă burlan în mirosul de praf în asfințit de pe strada necontenit tulburată de picioarele noastre neobosite de cauciucurile bicicletelor măsurând toamnele așteptând să se schimbe mersul trenurilor să putem folosi hârtia pentru cornete

(era proastă și se umezea repede)

să miroasă a porumb fiert să întindem mâna după strugurii care miros cum credeam că miroase sexul să așteptăm salata de vinete

(nu acum, că s-a tăiat)  

gândurile îmi sângerează în papuci amorțite de la gustul unei amiezi în care reușeam să mâncăm pentru prima dată ciocolată din occident apoi ne rupeam genunchii pe deal nereușind să strunim complicatele mașinării fantastice construite în magazii umbrite prin funduri de curți acolo unde începeam cu toții să ne umplem papucii de casă cu sânge cu gânduri cu noi

ne îndesam picioarele brațele busturile capetele până nu mai rămânea nimic și plecam prin lume plini de cicatrici neștiute mirosind a struguri târzii de munte a praf a mașinării a dealuri pline de cornete din pagini de mersul trenurilor pe care puteai citi despre stațiile acceleratului de sibiu și te puteai opri cu gândul într-un sat în care ai văzut sfârcul unei fete și ți-au pocnit imediat pantalonii pe care i-ai luat cu tot cu fată și i-ai strivit în papuci

lovind cu fereastra deschisă peretele camerei ăsteia străine de care nu te leagă nici măcar un târșâit de picior

foto ©Rareș Petrișor