uite-așa exact în loc să-mi beau toamna dintr-o cană mov pe care sfinți de porțelan au plâns cu lacrimi albe mă bărbieresc oglindindu-mi vârful bărbiei în niște resturi de-ale tale care nu ți-au mai încăput pe sub piele și realizez că mi-ai lăsat o hartă pe fundul stomacului beau zilnic cel puți trei sticle de vin încercând să produc un flux care să-mi aducă bucata aia nenorocită de piele mai aproape de ceva cu care s-o pot citi de vârful limbii de gâtlej de piept măcar să mă uit la ea cu o respirație să înțeleg unde sunt când sunt în corpul meu cine pe cine îmbracă cine pe cine străbate cine pe cine adoarme cine pe cine dorește un necunoscut îmi pune stăpânire pe sânge mi-l îngreunează cu zeci de găleți cu pământ și mi-e greu

crede-mă

să mă ridic din sângele meu și să-ți mai citesc hărțile brusc am întrezărit finalul începusem să-ți las urme adânci în pâine în șifonier în bucata de unt lăsată de dimineață la încălzit în lentilele ochelarilor în fumul gros de narghilea care-ți ieșea dintre picioare în părul care-ți cădea din avioane trenuri vapoare necunoscutul din mine mai turna o găleată de pământ mori cu găleata îmi ziceai ne apropiam de final începeam să înțeleg cine pe cine îmbracă cine pe cine adoarme îți vedeam oasele prin carne albe dantelate păreai atât de ușoară ca un corn al pământului niciodată n-am avut o vedere atât de bună și asta pentru că prin ochii mei nu mai trecea nicio picătură de sânge vedeam cât se poate de aievea cum îți ieșeau avioane trenuri vapoare din gură din sfârcuri dintre picioare coapsele îți zvâcneau ca și cum ai tremura de plăcere dar de fapt carnea ta îmi vorbea încercând să mă facă nu mă simt prost și greu povestindu-mi despre sânge cel care a fost cândva și nu ne va mai fi sângele nostru cel de toate zilele pentru care am muncit și am suferit și am făcut credite și am mințit și am futut și ne-am bătut prin coclauri

tot ce vreau e să mă bărbieresc în liniște

(Paris)

foto ©Rareș Petrișor