în fiecare stație de autobuz am ridicat niște ziduri subțiri din cărămizi transparente sau din ce am avut la îndemână dar cu siguranță ceva transparent în care oameni care nu s-au întâlnit niciodată strecurau bilete pe care așterneau o durere sau două un copil sau doi o fericire sau două o lacrimă un buchet de flori linia deluroasă a unui sân bilete pe care scriau ceea ce nu aveau să spună niciodată călătorii boli cumplite respirații oprite din te miri ce și te miri unde

stație după stație autobuzele ridicau ziduri în mine ziduri subțiri din femei transparente din copiii transparenți ai femeilor transparente din iubiții părinții și bunicii lor din lumile lor din autobuzele în care nu s-au urcat niciodată din aerul pe care nu l-au respirat pieile pe care n-au apucat să le mângâie

autobuzele opreau în dreptul tâmplelor mele salut ce mai faci nu te cunosc dar m-am gândit că oricum nu ai ceva mai bun de făcut cu viața ta dă-mi voie să mă așez între tine și lumea ta 

apoi goneau ca nebunele noapte de noapte complet goale oprind în dreptul altor tâmple și eu care credeam că sunt singura stație din oraș

construiesc ziduri transparente din mine vin oameni mai mult sau mai puțin cunoscuți – pe unii îi știu dintr-o carte mai veche – și înfig în mine suluri de hârtie fără să știe că am pielea tot mai fragilă nisipul îmi curge din sânge fără opreliști mă privesc uimit și mă întreb cum de mai rezist