au început să se sfărâme în mine templele construite de alții ferestre mari cu geamuri limpezi templele astea care mă privesc ca niște copii de care începe să-mi fie milă din ferestrele lor se scurg lacrimi luminoase în care am trăit niște ore pe care nu le mai recunosc se sfărâmă în mine cele mai semețe uri și iubiri le puteai vedea cândva turnurile de câteva leghe ca pe ale marilor orașe mă agățam de ele cu brațele vânjoase ale ochilor mei plecați de ceva vreme din orbite căutând pipăind vibrând doar în ceea ce le făcea plăcere turnurile acelea sunt tot mai departe

îmi cos niște zile dezordonate într-o salbă în jurul gâtului crezând că gâtul meu mai este în stare să poarte până mâine felul în care respiram felul în care înțelegeam un cuvânt sau altul felul în care tremuram crezând că durerea mă va mânca pe dinăuntru ca un parazit și voi fi doar purtătorul unei carcase în care cândva erau niște amintiri frumoase niște planuri făcute în jurul unor turnuri pe care nu le putea desluși nimeni în detaliu dar pe care toată lumea le simțea și

desigur

le aprecia

mi-e milă de copiii ăștia care se sfărâmă în brațele mele fără să fi văzut vreodată măreția turnurilor pe care le-am construit împreună