Ce bine-ți stă, Zamfiro
Noaptea îl mușcă de jugulară ca pe un pui de căprioară: curajul i s-a scurs aproape dureros prin vine până sub tălpi, lipindu-l de începutul de potecă. Nimic nu-l mai putea convinge să intre în pădure. E noapte, e urât, e frică, e groază. Imaginile îi jucau prin minte succedându-se cu repeziciune, nu putea prinde niciuna, nu se putea agâța de vreun nume sau chip, ce bine-ți stă, Zamfiro, da, Zamfira, fata de la han, hanul în care a mâncat în noaptea aia, noaptea în care a cunoscut moartea, viața, durerea, extazul în același pat, s-a întins cu toate astea în același pat, făcându-și de cap până dimineață și apoi cadavrul, da, cadavrul, cadavrele, și cuțitele, doamneee, cum mai luceau cuțitele, cum se mai înfigeau dragele de ele în carne, cum sfărâmau oase, cum se împiedicau în coaste și zdrobeau piepturi! Dar cine erau ei până la urmă, Zamfiro? Cine se credeau ei să-ți ceară toate astea? Cum să suporți tu toate astea, draga mea Zamfira? Scene și cuvinte se luptau în capul lui pentru un pic de atenție. Nimic nu se lega, totul îi scăpa printre degete, până și întunericul ăsta nisipos care îl mușca de jugulară sufocându-l, nelăsându-l nici măcar să-și amintească omorurile așa cum trebuie, așa cum e cuviincios, cu teamă, cu spaimă, plin de groază. Nimic. Lui îi era frică de întuneric. Ce bine-ți stătea, Zamfiro, și cine erau ei să fii tu, tu, sclava lor? Și îi despică pieptul dintr-o singură mișcare, ca un măcelar versat, lăsându-l fără suflare încă înainte de a se prăbuși. Simțea gustul sângelui în gură uite-așa, cum îi sfârteca pe toți ca pe niște porci împuțiți, dar cine se credeau ei? Și acum ei, ei vin după el, ei, fiii nopții, copiii lor, înfricoșătoarele lor odrasle care-au supt numai și numai sânge de la mamele lor, surorile morții și ce bine-i sta Zamfirei, credeți-mă, așa îmbrăcată-n borangic, lăsând să i se vadă albeața pielii în jurul gâtului, acolo unde umbra părului ținea mereu carnea ascunsă soarelui și privirilor lor. Și veneau după el, dar lui nu-i era frică decât de noapte care, mereu și mereu, îl mușca sălbatic de jugulară chiar acolo, da, unde cândva s-a odihnit răsuflarea Zamfirei. Îi aude chiar acum, în spate. |
2 Comments