Când a căzut avionul pilotat de Adrian Iovan în Apuseni, acum un an, o Românie întreagă arăta cu degetul toată administrația publică: investigațiile au ajuns până la Ministerul de Finanțe, SMURD, Interne, Apărare. S-a mai prăbușit un elicopter de-atunci, fără să trăim cu senzația că “s-a” învățat ceva din cele două tragedii. Un sistem anchilozat, fără capacitate de reacție rapidă, fără proceduri limpezi, un sistem care presară teamă nu doar când e vorba să colecteze taxe, ci și când ar trebui să te salveze când îl plătești.

Problema pe care o are astăzi Franța e mult mai mare și mi-e teamă că nu este numai a ei: trupe afișate cu emfază în parade militare acoperite de nori tricolori, exerciții comune NATO și anti-tero, implicare la cel mai înalt nivel – politic, diplomatic, economic și militar – în soluționarea crizelor globale (Rusia-Ucraina, ISIS, eternul conflict din Orientul Mijlociu și criza din Siria sunt doar câteva exemple), exerciții de forță verbală și economică, pachete întregi de mușchi “umflați” de steroizi financiari, de miliarde de euro înghițite anual de bugetele de apărare, contraspionaj și servicii interne de informații, tot și toate intexistente în cele 10 minute în care trei demenți au măcelărit 12 oameni, odată cu siguranța unei națiuni întregi.

Doar 10 minute au fost necesare pentru a scuipa niște sânge peste dreptul la liberă exprimare. Franța a cheltuit anul trecut 55 de miliarde de euro pentru apărare. Trei dezaxați au culcat-o la pământ cu trei automate kalașnikov de 500 euro bucata.

Lumea noastră nu e un loc echilibrat, nici pe departe. Dar continuă să fie un loc care-și caută echilibrul, cu orice preț. Presa nu e nici ea tocmai un loc în care să cauți azi echilibru. Am lucrat aproape un deceniu și jumătate în presă: te înghite într-o clipă, odată cu faima, cariera și, uite, chiar cu viața. Dar nu e nici o voce pe care s-o curmi cu glonțul.

Lumea și presa sunt astăzi două locuri triste, reci și sângeroase. Dacă noi n-am învățat nimic din aparatele de zbor care ni s-au frânt practic în brațe, poate Hexagonul învață ceva din tragedia de azi. În mine, mânia arde cu flacăra unor lumânări pentru toți cei omorâți azi la sediul Charlie Hebdo.

Trăim epoca strategiilor planetare în care nu avem soluții, proceduri și reacții la probleme relativ mici pe scara globală a crizelor și conflictelor, probleme printre care omorul din Ferguson și atacul terorist din Paris sunt doar cele mai recente, din păcate. Cu ochii la măreția regatului, monarhii își neglijează supușii, sălbăticindu-i.

° ° °

When billions of euro can’t take few terrorists down

When the plane carrying, ironically, rescue team members crashed in Apuseni mountains a year ago and 5 people out of 7 aboard were left to die without any sign of official salvage intervention, many of us pointed to the government as guilty. Hours later, investigations took by storm the SMURD service (the Medical Emergency Service), the Internal Affairs and Defense Ministries. Not even then Ministry of Finance was spared. Then, few months later, another crash: a helicopter also carrying emergency rescue team members plunged in the cold waters of a lake near the Black Sea. They drowned slowly, only a couple of hundred meters off the shore. What followed hasn’t left anyone with the feeling that those who should have learned something out of the tragedies really did: we have the same rusty, rigid, useless disaster reaction system, procedures and spirit which could easily left one in the cold. Literally. A system which is a part of what we call ‘the State’, the broader system which not only spreads out fear when it shows you the ‘pay your taxes’ bugaboo, but scares you to death when it should do the opposite.

The problem seems to be even greater in France and I’m afraid it’s not only her case: with all the national military parades show-offs, NATO joint exercises, a myriad of anti-terrorism conferences, strategies, with all the involvement at the highest level – political, diplomatic, economic and military – in solving global crises (such as Ukraine, war against ISIS, the eternal conflict in the Middle East and the crisis in Syria, just to name a few), with all the verbal and economic display of strength, with the whole muscle-inflating package that costs us trillions annually trying to appease the incredible military defense thirst, with all the counterintelligence and big data intel, we were but incapable to curb the 10 minute hell which cruelly devoured 12 men, a hell unleashed by three terrorists who are currently at large, taking the safety of a whole nation with them.

It’s all they needed: 10 minutes to spit some blood on the freedom of speech flag. They were left alone for ten minutes in the heart of Paris, which is incredible when one thinks of l’addition the French had to pay last year for the defense budget: 55 billion euros. Numbers seem even troubling in a different perspective: three misfits shook the whole system with three Kalashnikovs, 500 euros each.

Our world is far from balanced. Still, it seeks the balance at all costs. The media is not the place to look for balance, either. I worked for almost a decade and a half in the press: it can swallow you in seconds, with all the the fame, hard work, career and it can even take your life. Yet no matter how bad or good it is, you cannot wave your gun at the media. Nor the journalists. You cannot rewrite the freedom of speech rules with a bullet. We live the reason age.

The world and the press are two sad, cold and bloody places today. If we haven’t learned anything from the aircrafts crashes happened in our backyards, maybe France and the whole world can learn something from the tragedy today.

In the era of global strategies, we feel numb to relatively small problems. Think only the Ferguson murder and the terrorist attack in Paris as the most recent, not the last, unfortunately. With eyes to the greatness of the kingdom, the monarchs neglect their subjects, only to bewilder them.