când
|
când primăvara purta fuste scurte și îi pipăiam pulpele cu vântul din vârful degetelor noastre când viețile noastre erau rotunde și nu izbuteau să rănească pe nimeni când muzica era alb și negru când trupurile noastre vorbeau în somn circulând prin venele altora făcându-i să se îndrăgostească, o, mereu atât de ușor, din nou de noi când telefoanele erau roșii, gri, crem și albastre și sunau la fel, deși rar când câinii lătrau a plin și noi muream a pustiu când sânii tineri erau singurele noastre datorii la stat când eram copii și ne rugam la stradă la ca la dumnezeu când reușeam să respirăm nopțile brăzdând liniștea cu sexurile noastre tari și moi când nu trebuia să ne aducem aminte cum adulmecăm când nostalgiei îi ieșea coșuri pe față când toată lumea era extrem de furioasă că nu există lume furioasă când pur și simplu puteam trage de timp foto ©Rareș Petrișor |
vârful tocit al unui papuc de satin
i-a luat mult timp minții mele să ajungă în palatul unui împărat recunoscut pentru tristețea lui atât de singur încât până și gândurile îl părăseau uneori rămânea, atunci, cu capul gol și puteam să gândesc în locul lui câteva minute
vârful tocit al unui papuc de satin
i-a luat mult timp minții mele să ajungă în palatul unui împărat recunoscut pentru tristețea lui atât de singur încât până și gândurile îl părăseau uneori rămânea, atunci, cu capul gol și puteam să gândesc în locul lui câteva minute
semne de mirare
într-un vis porțile erau făcute din lumină și părea că nu suntem nimic deși ne simțeam corpurile dureroase părea că suntem o simplă întrebare și culmea nu despre noi înșine ci despre alți înșiși din când în când mai vedeai
semne de mirare
într-un vis porțile erau făcute din lumină și părea că nu suntem nimic deși ne simțeam corpurile dureroase părea că suntem o simplă întrebare și culmea nu despre noi înșine ci despre alți înșiși din când în când mai vedeai
o altă idee
în mijlocul visului e un trup gol în mijlocul căruia este un cuvânt în mijlocul căruia este iarnă în mijlocul căreia este o inimă desenată pe fereastra aburită a trenului în mijlocul căruia un bărbat se ridică în mijlocul căruia
o altă idee
în mijlocul visului e un trup gol în mijlocul căruia este un cuvânt în mijlocul căruia este iarnă în mijlocul căreia este o inimă desenată pe fereastra aburită a trenului în mijlocul căruia un bărbat se ridică în mijlocul căruia
se făcuse deja prea devreme
dormeam din mine se ridicau amintiri despre mine ca niște furnici invizibile care construiesc un mușuroi invizibil de care aveam să mă lovesc a doua zi de dimineață în drum spre baie deschid fereastra / tot în somn / și
se făcuse deja prea devreme
dormeam din mine se ridicau amintiri despre mine ca niște furnici invizibile care construiesc un mușuroi invizibil de care aveam să mă lovesc a doua zi de dimineață în drum spre baie deschid fereastra / tot în somn / și
o planetă
și gurile pe care le luăm unul din celălalt ne umplu de un aer straniu de pe o planetă pe care încă nu am vizitat-o și care încă de la prima gură ne cheamă spre ea ne face tot mai
o planetă
și gurile pe care le luăm unul din celălalt ne umplu de un aer straniu de pe o planetă pe care încă nu am vizitat-o și care încă de la prima gură ne cheamă spre ea ne face tot mai
precis
îmi amintesc de mine când nu îmi aminteam nimic când palmele mi se umpleau de piei și tremur și apoi mi se umpleau de gol când oasele mi se frângeau sub trupul greu al neputinței doar ca să renasc mai
precis
îmi amintesc de mine când nu îmi aminteam nimic când palmele mi se umpleau de piei și tremur și apoi mi se umpleau de gol când oasele mi se frângeau sub trupul greu al neputinței doar ca să renasc mai
iarna
pământul era roșu înghițea sfârâind lacrimi și oameni era ceva îngrozitor de firesc în felul în care trupurile și lichidele ni se scurgeau în crevasele acelea fierbinți nimeni nu protesta pentru că pământului îi era foame
iarna
pământul era roșu înghițea sfârâind lacrimi și oameni era ceva îngrozitor de firesc în felul în care trupurile și lichidele ni se scurgeau în crevasele acelea fierbinți nimeni nu protesta pentru că pământului îi era foame
cât infinit încape între două brațe
îmi priveam aproape absent corpul cum intră în ultimul pătrar păstrându-și întunericul pentru sine revelând părți comune mii de brațe care atârnă prin spațiu ca niște cili haotici fără niciun sens fără exercițiul prinderii știind doar să aștepte sunt un
cât infinit încape între două brațe
îmi priveam aproape absent corpul cum intră în ultimul pătrar păstrându-și întunericul pentru sine revelând părți comune mii de brațe care atârnă prin spațiu ca niște cili haotici fără niciun sens fără exercițiul prinderii știind doar să aștepte sunt un
puteam să rămân, dar nu exista pedeapsă
puteam foarte bine să rămân în bucata mea de iarbă sub bucata mea de cer acolo unde vântul nu scoate niciun sunet acolo unde lumina gâdilă ușor timpanele acolo unde muzica se ridică din pământ ca niște izvoare fierbinți și
puteam să rămân, dar nu exista pedeapsă
puteam foarte bine să rămân în bucata mea de iarbă sub bucata mea de cer acolo unde vântul nu scoate niciun sunet acolo unde lumina gâdilă ușor timpanele acolo unde muzica se ridică din pământ ca niște izvoare fierbinți și
vise
era întuneric deplin brațele albe ale unui trup dintr-un vis mai vechi tăiau bezna cu niște mișcări moi stinse parcă apărându-și trupul – invizibil, de altfel – de toată înecăciunea asta reușeam să deschid pleoapele suficient de repede și de
vise
era întuneric deplin brațele albe ale unui trup dintr-un vis mai vechi tăiau bezna cu niște mișcări moi stinse parcă apărându-și trupul – invizibil, de altfel – de toată înecăciunea asta reușeam să deschid pleoapele suficient de repede și de