și uite-așa s-a făcut din nou vară las în urmă mușuroaie crescute din infime cheaguri de sânge iarba îmi ajunge deja până la umeri știu că mă voi îneca în verde în puțin sau în altceva și pierzându-mă în ceea ce nu credeam că mă voi pierde îmi voi privi propriul înec

comentându-mi cămașa ușor necălcată și pierdută puțin din pantaloni

trec prin pădurea de brațe suferinde îngălbenite de arșița lui iulie degetele curg moi spre pământ nereușind să mai facă umbră amintind de mângâierile de astă toamnă brutal de delicate gândurile de-atunci înroșesc o floare de mac întârziată la întâlnirea istorică și unică /desigur/ cu polenizarea

mor căutându-mi sfârșitul de septembrie urc alunecând pe orașe de mușama moale adâncindu-mi tălpile în chipuri lichide vâscoase aproape de nerecunoscut tocmai am călcat pe pometele drept mereu roz al unei foste vânzătoare de la chioșcul de la colț închis de multă vreme

mă scurg pe treptele micii mele golgote până la lift acolo miroase puternic a cafea o parte din creierul meu se trezește erect ca un animal pișcat de un purice și nu am ce să consum la ce să mă gândesc ce să absorb

pentru că toate amintirile sunt îngropate prin păduri albe și moi de brațe ale căror degete atârnăc ca și cum ar suferi dar suferința lor va începe abia în martie când eu voi fi lipit cu obrazul de primul fir de iarbă așteptând ascensorul

și nu mai rămâne timp pentru mângîieri care să-mi radicalizeze tristețile să mă smulgă cu tot cu superficialele rădăcini ce mi-au crescut ca niște varice prin pielea străvezie a pământului de noi cei de astă iarnă pierduți cu visele în borcane cu zacuscă așteptând nerăbdători liftul care să ne urce sau să ne coboare

ce mai contează

Foto: ©Rareș Petrișor