fețele ne stau ore în șir la coadă să intre în școli să învețe să lumineze chiar să ardă dacă este nevoie întunericul ne arde tălpile și ne întrebăm /printre dinții minții ca și cum gândurile ar avea o gură/

unde este timpul meu  

lihniți după o ocazie de a mai smulge un pic de atenție /ne/ stoarcem trupurile ce frumos ne-au crescut butoane pe piele pe coapse pe fese pe sâni pe frunți și pe pleoape mai rămâne un deget de suflet pe fundul vieții îl soarbem aproape morți de sete sau de altceva complet necunoscut și ne speriem de străinii din oglindă

nu nu se poate să fim noi

dar suntem noi cei noi /o să treacă probabil mai multe săptămâni până vă obișnuiți, dar așa se întâmplă prima dată/

pentru că pentru noi cei noi nu mai contează nimic apăsăm în întunericul fierbinte butoanele la întâmplare ce fericire

e târziu și școlile sunt tot mai goale /e și vacanță, probabil/ fețele se întorc cu spatele obosite

Foto: ©Rareș Petrișor