pământul era roșu înghițea sfârâind lacrimi și oameni era ceva îngrozitor de firesc în felul în care trupurile și lichidele ni se scurgeau în crevasele acelea fierbinți nimeni nu protesta

pentru că pământului îi era foame

și chiar și așa am reușit să ne auzim poate un geamăt poate un urlet poate un scâncet dinăuntrul trupurilor noastre pline de pământ clocotit pe care sufletul ne plutește încântat că în sfârșit poate să-și încălzească brațele înțepenite într-o eternă ridicare către văzduh

așa, cât să știm ce mai facem, cum mai suntem, ce e nou

tăcuți liniștiți cădem în pământ unul după celălalt și până să vedem roșu în fața ochilor trupul ne tresaltă ca de bucuria dâmbului înghețat de care ne-am lovit când pământul ne-a scuipat afară

foto (C)Rareș Petrișor