dormeam

din mine se ridicau amintiri despre mine ca niște furnici invizibile care construiesc un mușuroi invizibil de care aveam să mă lovesc a doua zi de dimineață în drum spre baie deschid fereastra / tot în somn / și mă izbește un miros teribil de acum aproape treizecideani când am râs ca un nebun pe o bordură udă sub un tei

acolo

pe piatra aia

am descoperit eu pentru prima dată cât de puternic sunt și cum am să știu să las mereu în urmă ziduri peste care nu va trece nici măcar o pasăre dar tu ai aruncat după mine cu mirosuri și țipete și lumină așa încât nopțile pielea mea se găurește arsă de tot ce trece peste ziduri și ies milioane de furnici invizibile care construiesc un mușuroi invizibil peste un sân peste o coapsă peste o șuviță de păr sau peste o baltă de sânge

dormeam

mă așezam liniștit în mine și sorbeam încet dintr-o cană în care am păstrat sunetele din casa noastră îmi strecuram pe sub pleoape câteva fire de iarbă din curte și mă biciuiam cu un snop de liliac înflorit ascultând cum trosnește familiar parchetul

câteodată venea dimineața dar eu nu eram niciodată acasă

(foto (c)Rareș Petrișor)