Strada mea seamana leit orasului: linistita, cu oameni asezati, cu vecini de toate etniile care se inteleg bine de zeci de ani… Brasovul este un oras care a vazut si indurat multe, in liniste, cu demnitate. Inainte de momentul decembrie 1989, trebuie spuse multe, foarte multe povesti despre brasoveni curajosi care au contribuit la schimbarea istoriei, 15 noiembrie 1987 fiind doar cel mai important din succesiunea de manifestari anticomuniste… Pe cateva dintre aceste povesti le cunosc, pe altele le-am trait; altele, nespuse si nescrise, vor ramane necunoscute.

In noiembrie 1987, impietrit de frica, am fugit de la scoala cu un coleg care avea casa pe Dealul Cetatii, sa ne uitam cu binoclul din balconul lui la manifestatie. Aveam aproape 16 ani si intelegeam putine. Vedeam oameni disperati – revolta s-a declansat din cauza muncitorilor de la Steagu Rosu (Intreprindearea de Autocamioane) care nu si-au primit salariile la 14 noiembrie, auzeam un vuiet teribil, asa cum auzi doar pe stadioane (strada mea e, intamplator, de fostul stadion al fostei FCM Brasov…) si distingeam, cu ajutorul binoclului, oameni tumefiati de furie si ura care aruncau pe geamurile Prefecturii tablourile ceausiste, banane, lazi de pepsi – era substantiv comun, imi pare rau 🙂 si carnete de partid. Era ceva absolut de neimaginat. Era dintr-un film al istoriei cum nu mai vazusem, despre care nu citisem si despre care nu-mi povestise nimeni. Nu mai vazusem cum se MANIFESTA public anticomunismul.

Oamenii aceia – majoritatea – au fost filmati din dube; nimeni nu a intervenit…Incet, incet micro-revolutia de la 15 noiembrie s-a stins. Apoi, pe baza filmului, au fost arestati rand pe rand, schingiuiti fizic si moral, cu sechele pe viata.

Brasovul, fie el orasul meu sau nu, este un loc special. Este un loc unde exista un fel de simt pe care ardelenii il numesc “lucrul tau”, ceva ce nu-ti poate lua nimeni, ceva pentru care lupti cu forte pe care nu stiai ca le ai si ceva pe care, din pacate, de multe ori nu stii cum sa il/o descrii. Stiu zeci de oameni care erau atat de determinati in anticomunismul lor, incat militiei si securitatii le-a fost ani la rand frica sa le clinteasca un fir de par din cap. Tatal unui bun prieten, angajat intr-un cinematograf, striga inainte de fiecare proiectie ‘Jos Ceausescu!’ Zeci de oameni protestau cum stiau mai bine – in teatru, in scoli, in licee, in micro sau macro grupuri, in sectii muncitoresti, in laboratoare. Un banc era o forma de lupta. In liceul meu era chiar un concurs de aruncat piatra si spart geamurile securitatii – sediul SRI de azi, aflat gard in gard cu liceul meu. Scriam poezii si cantece anticomuniste. Pamflete. Profesoara de filosofie de citea Noica si Eliade. Erau oaze, desigur. Restul era negru, vorace. O stare care i-a tampit pe multi si asta nu din cauza lor.

Ce vreau sa spun? Ca ne-a fost, poate, mai usor sa ne cerem libertatea. Aveam o “istorie” in acest sens. Aveam un mic avantaj in fata altora. Fara sa fim diferiti: a fost doar un context. Poate a fost mai greu la Steagu Rosu decat in minele de carbune de la Petrila. Sau mai frig decat la Copsa Mica. Sau mai foame decat in Bucuresti. Nu stiu.

In decembrie ’89, aveam aproape 18 ani si eram in ultimul an de liceu. Cand a inceput Revolutia, aproape de coltul strazii noastre, unde era gardul unei importante unitati militare, se distribuiau arme pe baza buletinului. Aveam amici care s-au dus si au…imprumutat arme. Ce-au facut cu ele, nu stiu. In celalalt capat al strazii e o scoala. Vecinii povesteau ca “multi tineri au stat peste noapte in curtea scolii, cu armele in mana, ca s-o apere de securisti”. Scoala era, asadar, ceva ce trebuia protejat de securitate…

Nu am iesit din prima zi pe strada. A doua zi, insa, manifestatia timida s-a transformat in sarbatoare. Oamenii se imbratisau, plangea, scriau pancarte si le inaltau catre cer. Un curajos – pe care l-am si fotografiat cu un aparat sovietic Smena, ascuns discret pe sub geaca – flutura steagul Romaniei fara stema comunista pe cladirea Hotelului Aro. Bulevardele principale erau pline. Mai tarziu, spre seara, au inceput focurile de arma.

Povestea e lunga. Eu nu am facut nimic eroic. Am sperat, mi-a fost frica si ma uitam printre jaluzelele de lemn cum ninge cu trasoare pe strada noastra microscopica, o strada pe care de zeci de ani nu s-a intamplat nimic si nici nu avea sa se mai intample dupa acele zile. De ce s-o fi tras pe strada Rahovei, in Brasov, iarasi nu stiu. E o straduta cu douaj’de case pe-o parte si tot atatea pe cealalta. E o straduta atat de departe de centru, incat nici nu simti ca esti in Brasov, chiar daca de pe terasa casei noastre aproape atingi cu degetele Tampa si Muntii Fagaras…
Morti, raniti, sange, confuzie. Daca parintilor le sunt dator cu recunostinta nasterii si a grijii, acestor oameni – eroii stiuti si nestiuti, naivi, curajosi, flamanzi… – le sunt dator pentru a doua mea nastere. Pentru darul unei vieti in care macar pot scrie pe blog aceste lucruri. Dar sunt trist ca nimeni nu se simte coplesit de faptul ca traim printre calaii lor. Oricat m-as uita spre viitor, gandul asta ma infioara. Ca traiesc intr-un viitor ce nu a legitimat inca trecutul.