Tot ceea ce trebuia să fac era să uit de pantoful tău stâng, cu baretă înflorită, căzut pe o parte, puțin schimonosit de la purtat. Părea chircit, ca un copil bolnav de stomac. Poate e de la iaurtul ăla, puțin stricat. Poate de la ultimul film pe care l-am văzut împreună. Am citit și știrile. Lumea ucide, violează, fură și negociază în continuare. Un domn sau o doamnă, nu vom ști niciodată, vinde o colecție de reviste de cinema în bună stare. Nu lipsesc decât patru numere: primul și ultimele trei. 

Tot ceea ce trebuia să fac era să scot semnul din ultima carte pe care ai citit-o. Am lăsat semnul acolo, îmbrățișat strâns de filele unui roman gros. Nu m-am apropiat de ea, dar îi pot simți mirosul. Cărțile pe care le citeai miroseau a drojdie. Apoi, drojdia a început să coacă în mine. Am născut o dragoste frumoasă, brună, cu miezul deloc lipicios, numai bună de dat cu unt și coapsele tale. Pantoful zăcea în continuare în hol, cu stomacul în chinuri, privindu-mă cu ochiul decupat din vârf. Avea o privire tristă, aș putea spune. Tot holul era trist. Holurile pot fi triste. Pline de pantofi măcinați de dureri de stomac. Oamenii ucid, violează, pleacă, revin, negociază. Unii mor. Uneori mă întristează gândul că mor și nu i-am cunoscut. Mai mult decât plecarea ta. Un domn sau o doamnă, nu vom ști niciodată, vinde un balansoar de ceară. Mi-ar fi plăcut să ne topim în el. Ca Icar, uitându-ne la filme cu Schwarzenegger. În egări.

Tot ceea ce trebuia să fac era să spăl cana de cafea în care ți-ai lăsat ultimul zaț. Ultimul zaț sună mai amenințător decât moartea. Pantoful cu baretă înflorită mă roagă să-i dau o gură de zaț. Vecinul, proaspăt concediat, mă roagă să-i dau o gură de zaț. Un domn sau o doamnă, nu vom ști niciodată, cere o gură de zaț. O batistă mototlită, foarte probabil murdară, pândește de sub pat, ca o pisică. Iau un gând, îl molfăi încet între maxilarele creierului până-l fac de lut. Amorf. Un boț mort de fostă trăire. El, ca multe altele, mă va ajuta să fac un sicriu pantofului tău care pare tot mai bolnav. În oraș nu avem adăposturi de pantofi, nici medici specializați. Apoi, batista a început să crească în mine, acoperind orașele pe care le-am văzut, oamenii pe care i-am întâlnit, băncile pe care am stat, nopțile pe care le-am dormit cu o pânză albă, mototolită. Păzind moartea de moarte.

În presă, înjurături, craci, demisii, goluri și negocieri. Euro scade. Marea Britanie face un referendum in-out UE. În Israel e baraj la alegeri. De pe raft, cartușul uriaș, mătuit, al unui glonț din Kosovo îmi zâmbește ca și cum n-ar fi ucis pe nimeni. Ești cel puțin complice, îi zic, cu un alt gând pregătit să devină lut.

Un domn sau o doamnă, nu vom ști niciodată, vinde colecție de fotografii de familie de la căsătoria lui Mircea cu Valentina și de la moartea unchiului Toma. Altul, nu cel cu coliba.

În Kosovo e liniște. O jumătate de erecție mă duce cu gândul la Arghezi. Apoi, unchiul Toma a început să crească în mine.

foto ©Rareș Petrișor