Incertitudinea cu care ne construim prezentul naște un viitor dezastruos. Însetați de un control deplin al maselor, cei care ne conduc s-au trezit cu o națiune gelationasă, amorfă, nevertebrată, sălbatică, imprevizibilă. Pe de altă parte, indivizii străbătuți de leadership autentic s-au izolat în grupuri restrânse, unde pot adula și fi adulați în voie: ONG-uri, think tank-uri, conduc catedre în glorie și discreție eterne, se refugiază în diplomație, direcții sau agenții de stat, încep o mică afacere, netulburați, regii închipuiți ai unor regate efemere, în care sceptrul puterii este un zâmbet, arma este o lacrimă, politica este o frază bine scrisă, pacea este un concert, o piesă bună de teatru, o călătorie în străinătate.

În rest, nimeni nu prea știe cine pe cine conduce, cine pe cine judecă și condamnă, cum și ce se judecă. Statul de drept se dizolvă ca o asipirină, lăsând câteva milioane de suflete condamnate, prin propria ignoranță, la o societate medievală în care puterea se moștenește, se cumpără sau se ia cu forța. Inteligența, mai bine folosită în alte țări. Măiestria, mai bine expusă peste mări și regate. Diplomația, mai bine expusă peste Ocean. Leadershipul, cumpărat cu bani grei de America și Asia. Nimic nu pare să ne trezească, așa cum nimic nu pare să ne adoarmă definitiv.

Tot mai puțini cei care știu să distingă. Să se distingă. Modestia, decența, munca asiduă sunt valori care se pulverizează la primul contact cu sistemul. Sistemul, ca să supraviețuiască, ne-a înghițit pe toți, ne-a digerat pe jumătate – cât să nu ne lase de tot fără suflet, grai și nervi – și ne-a scuipat înapoi ca să ne mai înghită o dată. Apoi, încă o dată. Și încă o dată. Scârbiți de ceea ce înghițim, suntem înghițiți în scârbă.

Nu ne iubim, ne tolerăm. Nu ne iubim țara, o acceptăm. A mai trecut o noapte fericită: nu am auzit motoare turate, iar câinii au lătrat numai două ore. Sufletul, un balon fragil de săpun, pornește într-o călătorie minunată din care nu-l poate opri nimeni și nimic, nicio hienă, niciun baron local, niciun bloc construit ilegal, niciun sistem de protecție a frontierelor cumpărat la suprapreț, nicio manea, nicio dezbatere pe CAS.

Din păcate, din călătoria aceea nu se mai întoarce niciodată. Acolo, dreptatea este când bate vântul. Nu pumnul.

Notă: Puteți să-i recunoașteți foarte ușor pe cei cărora balonul de săpun i-a părăsit definitiv: sunt răi, reci, ochii le sticlesc în umbre sângerii, flămânde, iar frumusețea lor este peretele unei cuști care miroase a pișat de leu. Leul care le apare în vis, dar care niciodată nu vor fi.