Și totuși, e prea mult zgomot.

Alegeri, alegem cu picioarele. Proteste, le stingem cu bâtele. Valori, le alungăm cu indiferențele. Profunzimi, le acoperim cu superficialitățile. Prostii, le adâncim cu întuneric. Polenizăm izvoarele astea dureroase: nu ne întrece nimeni în fertilitatea amarului.

E suficient să vezi rânjetul și gușile celor care își asumă hălci bune de merit din tot ceea ce se întâmplă bine în România: i-aș numi teritocrați. Teritocrația, noul tip de mecanică socială dominantă, împarte totul în zone de influență. Cum sunt ele câștigate? Întămplător, moștenite, transformate, dezvoltate. Ca niște cangrene, niște pustule care fac viața frumoasă familiei tot mai extinsă de teritocrați, și tot mai insuportabilă nouă, celorlalți, cu conștiințe ce vociferează, dar nu reușesc să cânte la unison. Puternic. Asurzitor de frumos. 

#revolutie este un alt exemplu de dezbinare. Unii se duc din curiozitate, alții stau în zonă, alții, mai șmecheri, înțeleg că este un mod foarte ieftin și legitim de a înlătura un regim, alții fac trafic pe net, alții își rup oasele și mutilează fețele fără să știe prea bine de ce. Așa sunt revoluțiile, de altfel.

Dar, atenție: pe cadavrele speranțelor risipite prin piața joacă deja corbii teritocraților. Aștia ne-au furat viețile, trupurile, înainte de-a ne naște. Teritocrații fug doar dacă ne luăm teritoriile înapoi. Sălbatic. Carnal. Și asta durează. Al dracului de mult. #revolutie e doar începutul. Să nu-i mai lăsăm să creadă că a ne bucura unul de altul, a ne zâmbi și a ne ridica frunțile reprezintă un incest general.