Sunt unii care deschid ochii larg, mirați să audă și să vadă că în presă se mai întâmplă și altceva decât ample relatări despre nu știu ce bătaie în trafic sau profunde analize ale vreunui divorț celebru. Se întâmplă, de exemplu, să găsești marfă veritabilă, oameni extrem de mișto, inimoși, care adorm cu capul pe birou de oboseală, din pasiune, din dorința de a produce povești frumoase în conținut și în imagini (în cazul televiziunilor). Dar se întâmplă și mizerii, tot mai multe.

Am lucrat în linia întâi a acestei minunate industrii 15 ani. Am început de timpuriu, prin ’91, când pâinea și cuțitul umblau din mână-n mână, de la un trust la altul, de la un guvern la altul, hrăneau companii și le înfometau pe altele, dospeau liderii de mâine și-i întemnițau pe alții. La prima publicație la care am lucrat, în două săptămâni am învățat singur despre cine nu am “voie” să scriu. După ce te obișnuiești cu asta, lumea e a ta.

Mai mult sau mai puțin, mecanismul s-a păstrat. Regulile sunt aceleași, aparatul funcționează mai precis, mai eficient, măsurabil.

Să vă dau câteva exemple:

Înainte de campaniile electorale, formațiunile politice și principalele trusturi de presă își negociază pozițiile, timpii de antenă (cei diferiți de ceea ce stabilește CNA), atitudinea și orientarea, mesajele, oamenii-cheie (personajele politice care trebuie promovate), dușmanii-cheie (a căror prezență în spațiul mediumului prieten trebuie evitată cu orice preț). Contractele sunt semnate, în majoritatea cazurilor, între firme care nu nicio legătură cu presa. După campanie, se trage linie, se fac ședințe, se transmit mulțumiri, se iese la restaurant, la o partidă de tenis, se dau premii, se merge pe Coasta de Azur.

Înainte și după marile licitații (cu statul, de obicei), marile companii de pe piață își asigură o “zonă de confort” în presă. De cele mai multe ori, toți vor liniște, pentru că fiecare are ceva de ascuns. Dacă aruncă, totuși, cineva mentosanul în sticla de pepsi, fiți siguri că zeci de persoane își pierd somnul și se dau peste cap să rezolve “criza de comunicare”. Prima măsură: afli cine-a dat în tine și ce vrea. Dacă nu se poate rezolva, treci la a doua măsură: te duci la presa “prietenă” și dai și tu. În cele din urmă, cineva o să tacă din gură. Unele se mai rezolvă și în instanță. Prin “rezolvă” înțelegeți ce vreți. Plată contra material e o practică frecventă, de la micile înțelegeri, până la campanii serioase, pe sume serioase, cu obiective foarte precise. Se distrug afaceri, se ruinează cariere. Uneori, se distrug vieți. Poveștile astea nu se știu și se vor pierde pentru totdeauna într-un abur urât mirositor, ca un râgâit al unui trup bolnav și greu care sufocă sufletul țării ăsteia de prea multă vreme.

Mai nou, trusturile de presă se luptă între ele și pe față. Bugetele de media sunt mai mici, subiectele cam la fel și mereu tot mai plictisitoare. Clienții comerciali sunt tot mai sofisticați, încep să caute și alte medii (online, de exemplu), pentru că audiențele lor sunt și ele tot mai sofisticate și nu neapărat cantitatea de reclamă e cea care le (mai) impresionează. Canibalizarea recentă a televiziunilor de știri e doar un exemplu.

Cazul Alexandrescu – RCS-RDS e doar o bucățită dintr-un iceberg care, în oceanul ăsta pe care încercăm cu toții să navigăm, mai lovește din când în când și corabia noastră. Se va termina și povestea asta, ca și când n-a fost. Apoi, mânați de contractul colectiv de muncă, ne vom grăbi cu sictir să lipim icebergul la loc, că e loc pentru toți sub soare.

Ochii larg deschiși, mirați că se practică șantajul (și) în presă, se închid și visează lucruri frumoase, salariu mai mare, o căsuță cu gard alb si peluză. Eu nu aș mai face nicio școală de media.

Aș deschide o școală de audiență.

foto ©Rareș Petrișor