Siria

Război civil. Revoltă, primăvară, revoluție. O descriem cum vrem pe twitter; cert e că se moare pe bandă rulantă. Un conflict deloc convențional, un regim încâlcit, înecat de smoala care-i trece prin artere și în sângele celor peste 140.000 de morți. 140.000 de suflete aruncate în abatorul mizei mascate sub drepturile omului, libertății individului, modernizării statului. În Siria e acum în libertate un animal politic, demografic și religios extrem de violent care jinduiește după resurse. Siria îmbrățișează un trecut și, mai nou, un prezent, care nu are niciun instrument precis de valorizare a vieții individului. Sunt doar cauze și victime colaterale. Un sistem care a mucegăit și viitorul fragil al Libanului și care începe să lovească letal, mai la nord, în chila politicii care plutește în derivă pe apele Bosforului.

Turcia

Un cabinet Erdogan erodat de oboseala exercițiului guvernării unei democrații tinere și cam absente la lecțiile fundamentale privind drepturile omului, principiile transparenței economiei de piață, fair-play-ului politic. O scenă pe care actorii au devenit saltimbanci peste noapte. Nimănui nu i-ar plăcea să vadă în Turcia circul sadic din Irak, desigur. Nici nu se va întâmpla asta. Puterea economică a statului celor două continente e pe pilot automat: interesele financiare uriașe vor regla situația cu mai puțin tam-tam, sujuk, astfel încât vom rămâne cu toții arkadaș.

Irak

Un transfer nesigur de autoritate. Un deceniu de amar pus broboadă unor decenii bolnave. Mii de familii distruse și un dictator mai puțin. În rest, singurele rezultate cuantificabile sunt în P&L-urile unor companii de extracție de țiței și prelucrare de resurse. Nici măcar marii producători de armament din SUA nu sunt foarte fericiți. Irakul doarme iepurește pe patul șubred al democrației, sculat militărește, noapte de noapte, de exploziile mainilor capcană, de tirurile diverșilor și diverselor facțiuni interesate de nimic mai înalt decât de propria supraviețuire. Mi-e greu să cred că le animă vreun interes geopolitic rafinat în cazanele coagulante patentate de IRA sau ETA. Locurile în parlamente și istorie se câștigă cu bani și sânge. La universitatea națiunilor, țâncii noilor democrații au muci la nas, dar știu să bage șișul adânc, iscusit, în tot ce le stă-n cale.

Ucraina

Ianukovici s-a întors. Zeci de oameni au murit – probabil că numai Snowden ne poate spune numărul exact al morților în revoluțiile de la Kiev și București – sute au fost răniți. Telefoanele dintre Washington, Bruxelles și Moscova au făcut un arc peste Kiev, la fel de gingaș precum cosițele doamnei Timoșenko. În apele învolburate ale evenimentelor, singurele certitudini sunt boturile necruțătoare ale crucișătoarelor rusești care s-au apropiat de Crimeea. Nimeni nu vrea să piardă niciun centimetru din marele proiect pe care fiecare parte îl numește altfel: Marea Rusie, UE, NATO sau scutul antirachetă. Numai Darth Vader mai lipsește.

Coreea de Nord

Un proverb asiatic spune că un pârț zădărnicește o sută de zile de rugăciuni. A fost de ajuns ca Phenianul să arunce în baltă, chiar azi, două rachete cu rază medie de acțiune ca să strice absolut totul. Acum, Sudul a luat-o de la capăt cu amenințările, familiile își văd iar distruse visele de reunire, SUA își aranjează nodul la cravată, aruncă niște cămăși proaspete într-un Samsonite hărtănit și iau drumul Seulului. Japonia stă deocamdată liniștită – rachetele au puterea unor artificii mai sănătoase și nu bat, încă, până la ei. “Liniștită” e doar un fel de a spune când te uiți la Coreea de Nord, statul în care nu se moare doar de foame, dar și pentru că stai prea aproape de marele conducător.

România

Puterea s-a scindat. Nu mai e nimeni surprins. Problema nu mai e de mult vreun premier, președinte, șef al Senatului sau al Camerei Deputaților. Problema nu mai e nici măcar a sistemului care, dacă mă întrebați pe mine, e ținut în viață de investitorii străini, de 1 milion de români care lucrează pentru ei și de 2 milioane de români care le colectează taxele. Problema e a noastră pentru că melasa politică a devenit un fel de adventure land, cu episoade de groază, cu pulane pe spinarea revoltaților, cu mineri aduși cu cfr-ul să rupă la propriu gura studenților, cu luat cu japca de pe stradă, cu amenințări la teve, cu minciunele de alcov, validate mai nou și de înamorata președinție franceză, care a făcut mai puține reforme decât coperte de Paris Match. Nu mai avem nicio rușine în a broda intestinele inamicilor în frumoase goblenuri cu așa-zisele reforme structurale. Măsurile de austeritate sunt doar un kil în plus la jugul la care românii trag, în tăcere, de peste 70 de ani. O scamă luată de pe paltonul de cașmir al FMI. Un sms victorios trimis din audi-ul cu geamuri fumurii și număr cu mulți W.

Peste tot, în Venezuela, Nigeria, Ucraina, Siria, Turcia, Irak, Coreea de Nord și multe alte locuri, istoria își scoate pur și simplu chiloții în fața noastră. Ne tragem un pic înapoi, îngroziți, dar cineva din sală se repede să-i facă de petrecanie și totul se transformă într-un spectacol rezonabil. Fără culpă, emoție sau participare. We are happy.

Și, dacă stai să te gândești, putea fi altfel. Putea fi un nud sublim, nu o scenă de război.