1. E ceva putred. Noi, românii, nu suntem nişte imbecili, nu suntem mai proşti decât alţii – ba dimpotrivă – şi totuşi cultivăm genetic, frenetic, instituţional, sămânţa răului. În cele mai multe cazuri, în proporţie covârşitoare, a răului gratuit. Am scăpat de securea trupului şi a minţii numită comunism, am eliberat monştrii fericirii, libertăţii şi ai creativităţii. Monştrii nu au vrut să fie oi supuse: s-au transformat în fluturi, pentru unii, în vulturi, pentru alţii.

2. Ceva putred începe să se arate de când viaţa e fragedă. Basmele răutăcioase în care toată lumea suferă şi eroul trece cu bine prin pădurea cu lighioane (= se “descurcă”) sunt încă suprinzător de populare în România. Copiii se idolatrizează reciproc în funcţie de cantitatea de “rele”, prostioare pe care le comit. Niciodată lor, Doamne fereşte, ci altora. Vecinilor, educatorilor, celorlalţi copii, trecătorilor. Reflexul se naşte, se dezvoltă, rămâne. Şotiile inofensive rămân criteriu de evaluare. Felul în care copilul “scapă” din situaţii critice începe să-l formeze, să-l modeleze. Învaţă frica, învaţă că viaţa e plină de adversari şi greutăţi, că taxele şi statul sunt inamici, ca important e să ai repede, mult, să-ţi fie bine. Ideea de colectiv, cea de societate, de colegialitate, loialitate, încep să dispară.

3. Ceva putred se vinde bine. Cantităţi imense de subcultură ne invadează spaţiul privat prin televiziune (în special), radio, print, publicitate. Oamenii inteligenţi (nu degeaba sunt inteligenţi) vând fără niciun fel de (auto)cenzură conţinut dăunător. Copiilor, adulţilor, bătrânilor, fără discriminare. Pe vremuri, lipsa umorului oficial (nu aveai voie să glumeşti pe seama Partidului sau a Conducătorului) a cultivat un Bulă şmecher, cel mai şmecher din clasă, din bloc, din oraş, din lume. Bulă care râde mereu de alţii. Şi noi, odată cu Bulă. Dar mereu e un Bulă care râde de noi. Românul ieşea cel mai bine în toată “literatura” fără să facă niciun efort. S-a născut cu acest dar: de a se “descurca”, de a profita de naivi, de a ocoli. Ce vis împlinit: azi, Bulă suntem noi.

4. Ceva putred a fost mereu. Istoria nu ne-a norocit cu lideri foarte patrioţi. Dacii, strămoşii noştri”mândri”, treceau sistematic Dunărea la prădat. Romanii (nici ei mai prejos), au încercat să le arate cuminţenia. N-au reuşit din prima (ceea ce l-a glorificat pe Decebal), dar apoi ne-au pus cu botul pe labe. Marea lor greşeală a fost că a vrut să ne cumpere cuminţenia cu bani şi civilizaţie. Mare greşeală, într-adevăr. De-atunci ne furăm singuri căciula. Să fie CLAR: cineva plăteşte pentru tot. Cineva de lângă noi. Poate chiar tu, pentru ceea ce am făcut eu ieri, sau voi face până diseară. De mii de ani tot plătim, cu înapoiere, cu trocuri diplomatice nefavorabile, cu înţelegeri şi legi care sunt făcute, promovate şi aplicate de indivizi străini ideii de minimă morală socială, goliţi de orice conţinut mental care i-ar putea face să înţeleagă ce este un context social, un context istoric, ce înseamnă confort şi bine colectiv. Antropologic, social, au supravieţuit şi s-au afirmat indivizii care au început să se adapteze. Mâinile s-au spălat una pe cealaltă. Am cumpărat la suprapreţ (plătit tot de naivi) o apartenenţă la Uniunea Europeană şi încă una la NATO. Încercăm să exportăm subcultura pe la vecinii organizaţionali, dar nu merge “treaba”. Vindem tot ce se poate în/din ţara asta, de la copii până la moravuri, trecut, prezent şi viitor.

5. Ceva putred se perpetuează uşor. Românul arde pe termen scurt, ca un chibrit. La un meci de fotbal, la o revoluţie. Jugul nu îi e străin. Sute de ani (mii, în unele cazuri) de lipsă a democraţiei şi spiritului civic nu se construiesc în “oglindă” în douăzeci de ani. Nici în cincizeci, din păcate. Eram atââât de tânăr şi de frumos (la suflet) în ’89. Constant, cunoştinţe, colegi, lideri locali, lideri naţionali, autorităţi, medici, poliţişti, economişti, oameni de rând ca mine mi-au furat tinereţea.

Mi-au furat străzile cuminţi, luminate, fără gropi şi câini.

Mi-au furat şansa unei competiţii cinstite.

Mi-au furat autostrăzile, oraşele ordonate după planuri de urbanism moderne, turismul, serviciile de calitate, mi-au luat hălci bune din sănătate.

Mi-au furat cele două ore pe seară în care aş putea face ceva pentru mine, ca să pot face ceva pentru comunitate. Pentru alţii. Pentru oameni. Probabil (aproape sigur) şi eu i-am furat pe alţii. Am luat-o înaintea altora la semafor (furându-le timp), am trecut pe după refugiu (furându-le timp), am “înşelat” sistemul dând şpăgi când trebuia şi când nu (furându-i pe alţii şi pe mine în egală măsură).

6. Ceva putred rămâne. Vei da un telefon să “intervii” pentru cineva drag. Te vei speria în faţa poliţistului şi vei încerca să scapi “altfel”. Te vor enerva cozile. Vei da o şpagă pentru un loc bun pentru copilul tău în cămin. Laşi mărunţiş peste tot. Râzi la poante scârboase despre nu ştiu care coleg. Îţi trăieşti viaţa zicând de câteva până la zeci de ori “grasu’ ăla”, “vaca aia proastă”, “curva aia”, “ei, un idiot” doar pentru că aşa ţi se pare, pentru că aşa vorbeşte toată lumea. Fără să ştii nimic despre oamenii ăia. Fără să fii capabil să scrii patru rânduri despre un prieten bun; poţi spune doar că e “mişto“. Sunt un om fragil. Fac parte dintr-un popor fragil, încercat, obişnuit să supravieţuiască. Iarbă rea. O dată la patru ani ne încalecă alţii. Habar n-au ce fac. Mai rău, nici nu-i interesează. Instituţiile care funcţionează (cât de cât) corect se numără pe degete. Modelele perpetuate de media (mi-e ruşine de tot cercul ăsta murdar publicitate-audienţă-conţinut) împart România în două categorii: cei care sunt şmecheri şi cei care n-au ajuns încă. Restul nu există. Avem şi noi o Boadicea: doamna Caterinca. Ea ne poartă în conflicte, ea judecă, ea condamnă.
Ea ne trăieşte viaţa.

7. Ceva putred trebuie să moară. Să nu abandonăm. Patria e un concept vetust. Nu patria ne interesează. ne interesează un singur lucru: ierarhiile autentice. Personal, mă interesează să văd oameni (de orice sex şi vârstă) mânaţi să fie buni, cei mai buni în ceea ce fac şi să împărtăşească altora acest lucru. Să-i lăsăm să fie mândri de asta. Să-i răsplătim şi preţuim. Mă interesează să ne privim ca (pe) nişte oameni, nu ca (pe) nişte animale. Să ne bârfim mai puţin, să râdem mai mult. Să strângem bani să călătorim şi să învăţăm ceva din asta. Să boicotăm (în tăcere sau oricum putem) subcultura, mârşăvia, şmecheria. Pur şi simplu să NU MAI râdem de necazul altuia, de handicapul altuia, de problemele lui. Să înţelegem că modelul de politician, lider şi manager român nu presupune burtă şi maşină de teren (imensă) ci modestie, viziune, ţinută (vezi tenişii şi helanca răposatului Jobs) şi dedicare. Să înţelegem că suntem foarte, foarte, foarte în urmă în ceea ce priveşte educaţia, sănătatea, protecţia socială. Make no mistake, România e într-o criză mult mai profundă decât cea financiară. E într-un marasm colectiv, o minciună care cangrenează puţinul nealterat care a mai rămas.

8. Ceva putred va muri. În 1993 începeam să lucrez în TVR. La primul meu montaj, una dintre cele mai bune editoare de montaj la vremea aceea a făcut o mică greşeală. Am remarcat-o cu voce tare şi mi-a răspuns: hai, măi băiete, că merge şi aşa.

9. Nu, nu merge aşa. Încercaţi altfel. Avem oameni buni, profesionişti de elită, creiere şi sportivi care uimesc lumea. Să avem grijă de ei. Să-i plătim. Să le ridicăm statui. Să le facem gale, să-i arătăm la televizor. Să-i plimbăm prin şcoli, să-i arătăm copiilor. Să vorbim lumii despre ei. Să le citim şi ascultăm poveştile. Fiecare dintre ei este un luptător fioros, deşi ne uimesc cu toţii prin modestie.

10. E ora.  La ora la care scriu, Virgin Galactic inaugurează primul aeroport spaţial din lume. La noi, o naţiune săracă, umilită, hăituită, ţinută în mod deliberat şi criminal în ceaţă (o pensie medie, un salariu mediu te pune în ipostaza medievală de a alege între hrană sau educaţie), se înghesuie la moaştele Sfintei Parascheva. La primit speranţă. Alegerea lipseşte. Mi-e dor de noi, cei care lipsim din noi înşine de prea multă vreme. Nu e târziu să o luăm de la capăt. Să scoatem ce e putred din noi. Avem cum şi cu cine. Şi, mai ales, de ce.