am

Pe marginea mesei, o fărâmă de lumină se oprește pe un fir de praf: e inexplicabil de mare pentru un fir de praf. Poate e un rest dintr-o plantă, dintr-o frunză uscată, poate e un sfert dintr-un fir de păr

trăiesc într-un dinte

După un examen pulmonar complet inutil, orașul a început să muște din noi. În fiecare zi i se întărește dantura, ca unui câine: te mușcă mai întâi cu blândețe, dinții albi au vârfuri rotunde, moi. Boabe de orez. Apoi se

prinși

trăim secunda asta strâmtă între corpul meu ș-al tău respirăm bobul ăsta de aer de volumul gurii mele și-a ta din două cuvinte strâmte ne chinuim aici ne zvărcolim unul într-altul să facem puțin loc să ne putem desprinde fruntea

caută după cuvinte cheie

tot arunci cuvinte-buzdugan cad mânioase și-ti fărâmă dinții ce simplu ar fi să umplem rezervoarele astea cu sânge să ne sudăm – pricepuți cum suntem în toate – bucată cu bucată când suntem fărâmați am ști foarte exact cât durează

să discutăm despre linii

bine, ştii că dacă începem discuţia asta, n-o s-o terminăm niciodată eşti un nesimţit discuţia asta despre liniaritate, platitudine, rectitudine nu are cum să se termine din moment ce discutăm despre linii drepte eşti un nesimţit relativ degeaba implici relativitatea,