ca în fiecare an

am adormit, aşa cum fac aproape an de an, şi m-am trezit în oraşul ăsta nici mare nici mic, nici în munte nici pe malul vreunei ape, cu oameni nici ascunşi nici foarte întredeschiși, m-am trezit exact când soarele se

a zis

nimeni nu are timp de prostiile astea, a zis şi a strâns din dinţi până gingiile au devenit nişte plăsele din care ţâşneau falnice săbii, săbii care, puţin mai târziu, aveau să-i sfâşie pe toţi cei care se i se

la mulți ani nimănui

sunt un crocodil care zâmbește trist de după perdea, într-o casă scuipată de soartă pe malul mâlos al Amazonului (mi-a plăcut cum sună, dar de fapt casa mea e undeva între Kilkee și Foaagh), văzând oamenii ca pe niște cutii

avioane din scorţişoară

– e mai bine să scrii noaptea domnule noaptea femeile sunt atât de goale încât singurul lucru pe care-l poartă este mătasea transparentă şi mincinoasă a unei şoapte noaptea poezia este cel mai tăios adevăr avioanele sunt făcute din scorţişoară