In 1977, la doi ani dupa durerosul final (pentru SUA) al razboiului din Vietnam, Richard Attenborough scotea acest film neobisnuit despre un alt razboi. Dat fiind contextul, te-ai astepta ca A Bridge Too Far sa fie o pelicula fie de ridicat moralul si slavit natiunea americana, fie de mustrare si admonestare istorica. Nu e nici una, nici cealalata: este unul dintre cele mai echilibrate filme din cate am vazut. Nu ploua cu replici inaltatoare – dimpotriva, ofiterii americani sunt chiar ridiculizati un pic, prin jocul lui Elliott Gould – si nici cu scene de patriotism ce frizeaza ridicolul. Este un film intens, fara efecte pe computer (’77, sic!) – realismul scenelor de decolare a flotei si de desant este coplesitor – care prezinta un razboi altfel decat ne-a obisnuit Hollywoodul: un razboi in care se strange mult din dinti, in care zambetele nu prea au loc printre norii negri ai cruzimii si in care partile comit deopotriva atrocitati si gesturi de bunavointa. Bunavointa, pentru ca nu cred ca atitudinea belica, fie si pozitiva, poate fi umana.

O distributie colosala – am fost foarte bucuros cand am descoperit filmul, aruncat in fundul unui raft de la Carturesti – care aduna doua generatii de titani: Redford, Caine, Connery, Hackman, Hopkins – pe care il veti vedea alergand cum nu cred ca a mai facut-o in vreun film, Olivier, Schell, Ullmann, O’Neal… Superb; nimeni nu face excese actoricesti. Nu e un film de interpretare, e mai degraba un documentar in care s-au…nimerit cam 15 mari nume ale cinematografiei.

De remarcat versatilitatea lui Attenborough: actor, regizor (a regizat Gandhi, ceea elimina orice alt comentariu), compozitor… Ah, si se pare ca ii place mult razboiul. Cinematografic vorbind…