Sub lumina fragedă, mută, a soarelui Franței, domnul P. decise să intre în corul vocilor care intonează încet, fără să fie auzite nici de Dumnezeu, nici de vreun muritor, arii scurte împotriva durerii. Acolo, sub soarele care usucă încet, invizibil, invincibil, domnul P. își întinse sufletul în lumină ca pe o cârpă udă, inutilă, privindu-l detașat ca pe un obiect de care se poate oricând dispensa, dar de care are, într-un fel inexplicabil, trebuință. Cârpa începu să piardă din apă, să se întărească. Ajunse să se usuce de tot. Devenise o scoarță dură, casantă, ca pielea unui șarpe sau a vreunei alte vietăți cu origini sănătoase, deși dubioase.

Între timp, corul înainta în carnea unei arii cu durerea unei lame de cuțit care străpunge încet, dosnic, letal, o făptură însuflețită, lăsând viața să-i răsufle ca aerul dintr-un colac gonflabil spart, risipind-o ca pe două fire de praf, mutând-o dintr-un spațiu în altul, lăsând-o să zburde neștiută în același univers vizibil dar inaccesibil, între Dumnezeu și muritori.

Domnul P. își privi sufletul uscându-se în soarele provensal, o cârpă tare, casantă, murdară, deșirată, decupată sau ruptă, cine mai știe?, dintr-o bucată de material înflorat, cu maci sau niște flori cu petale roșii din care acum mai rămăseseră doar niște pete putrede. Privi calm, preț de câteva minute, bucata de cârpă care nu-i semăna defel.

Corul ajunse în dreptul coloanei vertebrale a liniei armonice, contemplând-o, îmbrățișând-o în respirații adânci, meticulos aranjate într-o arhitectură a gravității care părea să poarte pe pilonii ei sonori toată aritmetica disperării. O disperare consumată în liniște, în armonia unui cântec care înainta, iată, în carnea colacului nostru de salvare, carne făcută din aer, zburată de păsări negre, puternice, risipită printre două vertebre de cuțitul acestui cor de voci care intonează încet, neauzite nici de Dumnezeu, nici de muritori, arii din viețile noastre.

Domnul P. se ridică de pe bordura înaltă ce înconjura piața plină de nisip a satului provensal, își scutură în mod reflex pantalonii, își îndreptă spinarea și plecă fără să se mai uite în urmă.

Notele grave, copleșitoare până la sufocare ale corului, sfărâmaseră vertebrele durerii. Viețile se sfârșiseră brusc, mai brusc decât începuseră, nu că ar mai conta asta, fără glorie, fără spaime, fără alaiuri și fanfare, fără cereri de îndurare, acoperite doar în dreptul sexului, din pudoare, cu o cârpă uscată, tare, ruptă dintr-un material înflorat din care se mai distingeau încă niște petale roșii, putrede.

foto ©Rareș Petrișor