bineînțeles ce credeați

ne-am înghesuit acolo cu toții în spațiul acela mic și întunecat acolo unde nu exista decât un singur munte pe care îl priveam cu toții din unghiuri diferite – uite cum se naște filozofia, zicea unul – și unde ne luam cu toții în brațe fiecare pe rând apoi fiecare cu toată lumea apoi cu toții bărbați și femei doream aceeași femeie să fim același bărbat și ne înghesuiam tot mai tare

ce credeați

până ajungeam să sugem din același sfârc fără să ne mai fi știut vârstele ne acopeream cu un singur cearșaf rupt prin unele locuri prin găurile lui ne curgeau viețile culmea într-un loc atât de strâmt nu reușeam să ne găsim viețile ni le purtam unul altuia ca pe niște suflete îmbrăcate în haine de piele

o vreme am încercat să ne ținem de mână un ritual absurd în întuneric în special acolo în locul acela tot mai îngust în care frica ne înlocuia bătăile inimii apoi ne-am dat drumul din ceea ce credeam că va fi fost o îmbrățișare veșnică și am plecat fiecare în alt colț al lumii la câțiva pași distanță adulmecând întunericul altcuiva trăgând adânc pe nări până când sinapsele noastre au devenit erecte dar eu nu mai voiam asta

voiam doar să mă duc dincolo de munte să mă întind lângă albia râului cu palmele sub ceafă și

într-un întuneric deplin

să aud vântul trecând prin iarba înaltă pronunțând cât se poate clar și acoperind toată hărmălaia sufletelor îmbrăcate în haine de piele sunetul care mi-a umplut oasele cu aer atâtea vieți

…ffffff…

…ffffff…

…ffffff…

foto ©Rareș Petrișor