poate că într-adevăr nu e nimic greșit smocul ăsta de iarbă care iese pe balconul meu dintr-o crăpătură a cimentului dârele murdare pe care le lasă ploaia ca niște amintiri mereu prezente pe pereți floarea uscată de liliac care se zbate amețită prinsă într-un vârtej de aer într-un colț sus jos liniște zbucium poate că nu e nimic greșit

Domnului P. i-au plăcut mereu ființele care stăpânesc mișcări suple. Mușchii sunt niște demoni pe care, dacă știi cum să-i strunești, îți pot transforma corpul într-un val care se prelinge pe o plajă fâșâind nisipul, un cântec care cucerește încet încet o încăpere, o stare dulceagă și leneșă care-ți posedă sufletul. Domnul P. îi plăceau mișcările felinelor, șerpilor, crocodililor, păsărilor și ale domnului G., un violonist slăbănog care locuia două etaje mai sus.

În mod straniu, deși domnul G. trăia singur de ceva vreme, sau cel puțin așa credeau vecinii, domnul P. îl putea auzi alunecând prin casă chiar și cu două etaje mai jos, chiar și în timp ce cânta la vioară! Domnului P. i se părea asta o ciudățenie nemaivăzută, în condițiile în care auzul lui nu mai era cel din tinerețe, blocul era destul de solid și cu tavane groase, iar domnul G., cu siguranță, nu era cel mai bun violonist din lume.

Slăbănogul acesta deșirat care amuza pe toată lumea când se apleca să intre în lift, ținând cutia viorii de mânerul acela minuscul în ochiul căruia putea strecura doar două degete, care încurca mereu autobuzele în drum spre filarmonică, umbra asta caraghioasă de om tăcut, solitar, închis în el ca un cufăr vechi cu trei zăvoare, făcea tot blocul nr.8, scara B din Aleea Lemnelor să plângă după ora unsprezece seara, cel puțin o jumătate de oră înainte de culcare. Domnul P. părea să fie însă singurul care îi aude și mișcările prin cameră, pașii care fâșâie pe parchet și se înfundă patru secunde la întoarcerea de pe preșul din hol, trupul care îi umple camera, privirea goală ca un borcan de miere, dulceag și leneș, care posedă suflete. Poate că nu e nimic greșit, își spuse domnul P.

poate că într-adevăr nu e nimic greșit ridurile mozaicului de pe balcon ce-o să ne facem la cutremur pervazul cu cele patru dâre noi floarea uscată de liliac eliberată și pulverizată de prima ploaie antena satelit ca un ochi rotund bătrân ruginit prins cu un nerv solid de aluminiu de casa mea în care nu e nimic greșit nici măcar pașii care fâșâie după ora unsprezece când mă întorc de la filarmonică și tot blocul doarme