Pe marginea mesei, o fărâmă de lumină se oprește pe un fir de praf: e inexplicabil de mare pentru un fir de praf. Poate e un rest dintr-o plantă, dintr-o frunză uscată, poate e un sfert dintr-un fir de păr despicat în patru. Poate e nervura unei aripi de albină. Sau de muscă. Nu, nu de muscă, muștele sunt urâte și murdare.

– Am patruzecișișase de ani, se trezi vorbind. I se păru că pelicula neagră a cafelei vibrează în timp ce rosti patruzeci. Privi spre fereastră; se încruntă, lumina puternică nu i-a plăcut niciodată. Am trăit ca o molie. Prin vene îmi circulă praf. Pielea mi se desprinde la cea mai mică adiere de vânt. Sunt uscat. Lumina trece prin mine și lasă urme.

– Am auzit cândva la radio că e de la colesterol. Gandhi ar fi trăit mult și bine dacă nu se ținea de prostii. Stătea bine cu colesterolul. Lumina trece prin tine și lasă urme. Mai deschide fereastra. Lasă și alte cuvinte să intre. Să intre armate de cuvinte, înarmate cu topoare, cu umlauturi și accente ascuțite, cu ț-uri și ș-uri tăioase. Să te văd atunci. Aia lumină. La colesterolul tău, nu te văd bine.

– Am patruzecișișase de ani, zise, și parcă-și văzu fața aievea. Două cute aici, niște riduri de expresie. Umerii un pic mai căzuți. Vintrele mai reci și mai inerte. Sângele mai lent. Am trăit ca pământul. M-au călcat în picioare. Pământul nu vorbește. Așteaptă. Îndură. Voiam să strig, să țip, să chiui și să dau o palmă soarelui peste cur.

– Am auzit, tot la radio, că e de la imunitate. Balzac ar fi trăit și azi. Ar fi prins Primăvara Arabă. Și-ar fi prins o vioară-n gușă și-ar fi cântat niște Enescu. Nici imunitatea nu mai e ce-a fost. Mai deschide și tu fereastra.

– Patruzecișișase. Venele mi s-au făcut praf. O bucată din venele mele stă acum pe masă, străbătută de lumină. Nimic nu vine, nimic nu pleacă. Sunt singurul care nu se transformă, deși am crezut în viața de apoi. Cum adică apoi? La patruzecișișase de ani ar fi trebuit să știu cum mă pot transforma într-o muscă. Nu, muștele sunt urâte. Într-o sticlă de lapte. Bucata asta de venă nu pare a mea. Ale mele sunt mai transparente. Ca niște pungi folosite prea mult. Găurite. S-ar putea să fie totuși de la colesterol.

– Da, așa am auzit.

foto ©Rareș Petrișor