ce bine, spuseră cu o singură voce, vibrantă, batalioanele de călători, ce bine că sângele care ne curge picioare nu mai zgârie asfaltul, ce bine că ranițele noastre demodate se pot odihni într-o gară doar cât să-și simtă greutatea prafului care, da, nu e nicio glumă, poate strivi orice suflet imediat după ce-i ia forma, ce bine că bocancii noștri nu mai simt țeste sub tălpile crăpate, ce bine că din rănile noastre nu mai curge puroi, că am scăpat de povara capului greu purtat la înălțime (176-198 cm, în medie, pe batalion) bălăngănindu-se ca niște limbi de clopot în eter, lovind ba trecutul, ba aplecându-se în viitor, prezentul fiind doar două vertebre tasate, dureroase, un loc în care nu vor să fie, un loc din care vor să plece, lovind cu furie aerul când înainte, când înapoi, ce bine, spuse vocea tulburătoare a batalionului de călători, putem sta în șuvița asta de păr, putem avea cu toții o erecție colectivă numai și numai rostind un nume fără să simțim nimic altceva, uite, păr, spuneți odată cu mine, și hainele noastre se întăresc, viitorul și trecutul îți zâmbesc ca un trup de zeiță de hollywood, prin sânge îți trec abdomene tari și transpirate de luptători care nu vor ști vreodată ce înseamnă durerea a două vertebre tasate, dar îți vor tasa trupul între brațele lor, astfel încât valiza păcatului tău să fie mai plină și mai parfumată, ce bine, aproape urlară într-o singură voce, că ne putem rupe hainele astea pe care le credeam aripi, că ne putem afâșia iubirile astea pe care le credeam pure, că putem tropăi liber în noroiul propriei dureri până se usucă, până o facem terci pentru porci, ce bine că putem fi din nou și oricând vrem tot noi și porcii, ce bine, se zvârcoli vocea prin aer, ce bine că nu mai căutăm cruci crezându-ne martiri cu ranițele astea jegoase în care nu purtăm altceva decât o șuviță de păr, ce bine, domnule Comandant, că ne-ați construit și nouă o gară, acest club select în care intră numai cei legitimați, cei acreditați și recunoscuți ca fiind executat cel puțin câteva călătorii dintr-astea de rahat, ce bine că șoldurile noastre nu mai au forma unor cârlige și nu mai pot trage niciun alt trup după ele în cădere, ce bine că putem sta cu toții pe peticul ăsta de iarbă, ascultând aceeași muzică, împărtășind aceeași erecție la auzul cuvântului păr, luminându-ne unii pe alții cu sufletele noastre goale, dansând ca nebunii, desenând apusuri de vis prin zăpadă cu picioarele noastre sângerânde, bălăngănindu-ne capetele când înainte, când înapoi

de la o înălțime considerabilă

și-apoi să treacă din nou peste noi, batalionul fruntaș, adierea aia care ne stinge lanternele și ne așază cuminți, unul lângă celălalt, cu urechile ciulite, cât vezi cu ochii numai trupuri nemișcate, prinse cumva în dansul ăsta colectiv al vertebrelor dureroase, al așteptărilor inutile

cum ieșiți din gară, bălăngănindu-vă capul când înainte, când înapoi, veți da peste niște trupuri, pot părea puține dar sunt al dracu’ de multe, întinse pe jos, cu ranițele în brațe, urechile ciulite, așteptând să audă viața făcând prin aer ffffff  ffffff