dimineața și-a pus o eșarfă delicată, subțire și aproape transparentă peste lumina care începe să-i încălzească trupul, picioarele îi sunt încă amorțite, scufundate în moartea crepusculară, temporară, fuioare subțiri de ceață îi gâdilă sânii pe care copacii au început să scuture rouă, eu tac așezat în ea, sprijinit în gândurile moarte de ieri, sună telefonul

sunt eu, febra din octombrie ’75, am crezut că ai murit, mă bucur să aflu că mai am o șansă, te pup, ne vedem

îmi frec pleoapele grele, un deget îmi intră prin ochi până la fotografia dimineții de ieri, o privesc ca pe-o femeie uitată, aș putea să-i recunosc zâmbetul, dar cineva i-a smuls rădăcinile din mine, și ploile atâtor altor buze și nopți și zâmbete și gânduri despre care am crezut că nu vor muri niciodată au înmuiat pământul, gropile s-au astupat, diminețile pleacă nedureros din sufletul meu moale, îmi privesc degetul îmbibat de rămășițele zilelor în care credeam, sună telefonul

sunt eu, halucinația din ’87, am crezut că ai înnebunit, mă bucură să știu că n-ai febră și că ești lucid, poate ne vedem la o cafea, pa

dimineața își înmoaie trupul fraged în viața mea moale, îi privesc eșarfa transparentă, ți-a rămas o bucată de crepuscul între dinți, îi zic, ea și-i spală cu limba căutând atentă urma de întuneric, apoi continuă să mă pătrundă, mereu alta, încerc să păstrez ceva de la ea, să pun telefonul pe silent, să-i văd nările dilatate de la mirosul de cafea, să-i văd arterele explodând în răsărit, de la simplul gând că putea fi cu totul și cu totul alta, sună telefonul

foto ©Rareș Petrișor