din când în când
o vreme în care tulpinile fragede ale continuității noastre pot fie să se frângă, fie să se desprindă de rădăcini, încercând existențe haotice, suspendate, târâte, luate pe sus de brize sau furtuni, se ascund în pământ, așteptând ploaia, contemplându-și îndurerate corpul, așteptând alți muguri, alte începuturi, corpuri străine ne culeg de pretutindeni, fac din noi viori sau sicrie, bâte și cruci, topoare, corăbii, vibrăm un timp, putrezim un altul, o vreme în care florile fericirii pălesc, ni se dilată nările, adulmecând, filtrând vieți întregi, simțind parcă pe limbă gustul polenului care ne umplea viața, ne ridicăm pe vârfuri și vedem lanuri întregi de vreascuri tăcute, lăsând vântul și praful să le construiască mormintele, trosnind încet doar pentru ele, șoptit, despre cântecul maiestății de altădată, zâmbetele își fac cu greu loc spre lumină prin crăpăturile pământului nostru uscat, steril, ne sterpim atât de repede, că nici nu mai apucăm să ne întrebăm de ce oglinzile nu ne mai arată nimic, ca și cum n-am fi sau fi fost acolo, și mâzgălim cu sânge rece câteva răni fierbinți în sufletul altora doar așa, ca să se știe că am fost pe-aici, o vreme în care săpăm frenetic sfâșiindu-ne unghiile, descărnându-ne degetele, după rămășițele rădăcinilor noastre, încercând să transformăm bocetele în cântece de leagăn, săpăm așa, cu tulpina aproape putrezită, după amintirea unei viitoare salvări, până și disperarea a făcut corăbii din frumoasele noastre viori și ne-a lăsat aici, pe tărâmul ăsta dureros de inexistent, ucigător, în care praful născocește rădăcini, tulpini, oglinzi, nimicuri cu care ne ștergem fruntea transpirată de fiecare dată când încercăm să credem că știm cine suntem foto ©Rareș Petrișor |
One Comment