Toate ideile despre care scriu nu îmi aparțin. Le-am găsit inundate, într-un subsol sărăcios din Piața Iancului, în București, în mațele unei vile a cărei mansardă am locuit-o câțiva ani. Am mai găsit acolo niște cioburi de sânge, un disc cu Dalida înfățișată pe copertă într-o fustă mini, o machetă a turnului din Paris (ulterior Eiffel) făcută de da Vinci în 1507.

Toate stările despre care scriu nu le-am trăit. Le-am găsit într-un bărbat în pielea căruia am locuit într-o garsonieră din Crângași, în București, la etajul 8. Între mine și pielea lui se strecurase o oarecare distanță: pielea nu mă mai strângea, a început să se lase și să nu-mi mai facă bătături. Cum nu eram obișnuit cu un asemenea confort, m-am mutat într-o altă piele, mulată, strălucitoare, cu vedere directă la asfalt și la dungile albe, intermitente, care îl străbat matematic. Fosta piele îmi trimite, sporadic, vederi din Argentina, dintr-un sat de lângă Loberia, în inima Oceanului Atlantic (de Sud).

Toate scaunele pe care m-am așezat, toate casele pe care le-am locuit, toți morții pe care i-am sărutat, toate răspunsurile pe care le-am îngropat, toate moliile pe care am zburat din larvă în larvă, toate sunt pline de alb. Albul despre care vorbesc nu e nici vopsea, nici praf, nici pătura chinezească sub care mă electrizam, nici câinele turbat al vecinilor, nici amintirea mea despre “la țară”. E un cântec pe care îl auzeam murind așezându-mă, sărutându-mă, dând din aripi vâscoase, îmbrăcate sumar în lumină letală.

Toate cuvintele pe care le folosesc nu sunt ale mele. Le-am găsit într-un moment de răscruce pe care îl trăia momentul însuși, consumându-se pe sine, înghițindu-se hulpav, flămând de margini și de neatins, dezgreunându-se până la imponderabil, devenind momentul trecut, a căuri greutate nu mai contează, deci e neglijabilă. Acolo, între cele două părți ale aceluiași întreg, am găsit fibra asta musculară care juisa în construcții lexicale fără nicio semnificație, niște semne aruncate alandala în oceanul ăsta grav, mut, amenințător, care a înghițit orice mai puțin corăbiile care-mi curg din gură și pe care le-am numit, într-un moment de singurătate colectivă, cobărbii.

(foto ©Rareș Petrișor)