Un ciocănit puternic în ușă. Domnul P. își privește ceasul. Un ceas Atlantic, vechi, cu ecranul cândva alb, acum ruginit și pătat ca o frunză de mesteacăn. Îl privește insistent. Sticla ecranului mătuită. Brățara metalică, cumpărată demult în locul celei de piele, e ca șenila unui tanc. Din turelă, limbile mecanismului țintesc oră după oră, cifră după cifră. Au venit după mine. După mine, repetă, ca și cum i s-ar fi părut firesc să-l evite. Ei nu evită pe nimeni. Bătaia în ușă se întețește. Zâmbi; nu se putea gândi la nimic altceva decât la pluralul cuvântului plajă. Atlantic. Două Atlanticuri. Două Atlantice. Un Atlantic-tac-tic-tac.

Domnul P. își netezește pieptul cămășii, ca înaintea unei întâlniri importante. Limba secundarului aleargă disperată, circular. Privirea îi aleargă odată cu ea, apoi abandonează. O umbrelă. Două umbrele. Două umbrei. Ei au venit după mine. O să-i calc cu șenila, își zise, și se urcă în ceas, trântind ușa metalică în spatele lui. Începu să tragă nemilos în cei de dincolo de ușă, secundă după secundă, oră după oră, zi după zi, 21, 22, 23, 24, uneori e lună mai scurtă și trebuie să încarci manual douăzecișipatru de ore, apoi din nou tactactactatactatatatatatammmm. Îi seceră unul după altul. Voi veniserăți după mine, după mine?

Atlantic e o marcă bună de ceasuri, minți și zâmbi amabil și viclean unui biet amărât care-i trecu pragul, interesat de-un ceas bun și acceptabil la preț. Atlantic-tac. Pe plajă, înfipse secundarul în nisip, apoi ceasul începu să sape. Tot mai adânc, o mașinărie infernală, trecând de reședința de iarnă a lui Jules Verne, de mausoleul lui Galilei, de rama ochelarilor lui Gandhi, ajunse în partea cealaltă a Pământului.

Atlantic? Nu, Pacific. Ce vrei, fic-fac, asta e.

Văzu o femeie care trăgea vârtos dintr-o țigară. Or fi venit și după ea, își zise, privindu-și insistent ceasul.

foto ©Rareș Petrișor