din colțul ferestrei țâșnește tija unei antene de satelit obișnuia să spună despre trupuri că sunt sateliți nici nu mai știe pe unde a rătăcit foile alea cui i-ar mai trebui îngălbenite le-ar putea scana să le păstreze digital etern să le privească de sub pleoape obosite și transparente și peste două sute de ani cine știe tija anteneti țâșnește nemuritoare din colțul ferestrei ca o linie de fugă în cadrul ăsta perfect pe care a proiectat atâtea primăveri atâtea ploi atâtea așteptări (zâmbește) cine-ar putea să scaneze ploile mele hm

ledul roșu al aparatului de înregistrat bâzâitul aparatului de bărbierit nokia tune barometrul electronic (și cântarul) telescopul unde sunt ploile mele, stimate aparate ia telescopul îl șterge temeinic de praf Luna va fi mâine în coroana Scorpionului și n-are cum să rateze asta îl înfige cu putere în stern – nu e prima dată, coastele nu mai troznesc la fel de dureros – astfel încât ventriculul drept să aibă vedere directă spre craterele Lunii să le umple cu sânge cu viață cu ploile lui Luna să-i poarte numele apoi copiii apoi istoria apoi moartea își mută lupa telescopului spre creier atingând și nervul optic vom putea vedea împreună totul, Lună îi va da gândurile lui cuvintele lui

din colțul ferestrei țâșnește tija unei antene de satelit în orașul ăsta mic prin care trenuri atât de lungi în care toată lumea povestește întâmplări mincinoase cu personaje reale în care toată lumea își dorește personaje fictive în viața autentică în care stocul de vise s-a epuizat momentan orașul ăsta e atât de mic încât nu a mai rămas nimeni în afară de domnul P. și telescopul lui care-i circulă prin corp

de când s-a născut domnul P. a sfidat tehnologia dezmembrând un stetoscop