și era atât de obosită, atât de obosită, își privi picioarele, le simți ca pe niște ancore pe care le târa prin deșertul camerei, simțea cum se deșiră toate mobilele și se prăbușesc fără zgomot, imagini fără sonor de la cutremur, cutremur, apa nu făcea zgomot când curgea prin țeavă ducându-se repede prin găurile negre către măruntaiele pământului, nu mai făcea nici când fierbea, nici când se evapora, nici când bolborosea pe talpa încinsă a fierului de călcat,

își împinse palmele apăsând cu putere urechile să și le desfunde, ce venea dinăuntru era mai puternic decât brațele ei, ce venea dinăuntru câștigase deja bătălia cu timpanele, cu tot ce avea înăuntru, acum începu lupta pentru dinafară,

nu, nu-mi distruge caietul ăla, te rog, te implor, strigă, dar ce venea dinăuntru nu distrugea caiete, le ștergea doar, le reda virginitatea, le împrospăta omorându-le, le anula viața, își simți inima lovind cu ciocane grele, înfundate, pereții pieptului când văzu cuvintele dispărând, poate grăbindu-se și ele spre măruntaiele pământului,

se luptară apoi pe scaunul vechi pe care îi plăcea lui să șadă, acolo unde l-a admirat prima dată, unde i-a văzut mândria, unde indiferența lui față de colecția ei de aparate vechi de radio a înfuriat-o într-un fel care i-a înfierbântat pântecul,

o, de l-ar fi ucis atunci!

scaunul care scârțâia când greutatea lui îi îndoia picioarele ușor curbate ce mai purtau pe alocuri urmele lacului de peste cincizeci de ani, doamnă!, un concert în câteva note pe care acum nu-l mai putea auzi, își apăsă din nou timpanele, o dureau, dar durerea era și ea mută, nu mai țipa după pastile, nu mai țipa după somn, după somnul negru pe trupul căruia gândurile lăsau urme de fier înroșit, semne ce au urmărit-o toată viața, scaunul de fier înroșit, apa de fier înroșit, caietul și cuvintele de fier înroșit, biblioteca, aparatele radio, papucii cu talpa roasă, ce papuci frumoși, doamnă!, dulapul vechi cu balamale schimbate și nepotrivite printre ușile căruia evada mereu câte un fular sau o margine de rochie,

da, rochia asta vernil în care aștepta primvara, ca și cum sufrageria era o gară, anotimpurile trenuri pline cu flori, castane îndesate, caise și piersici parfumate, bulgări de zăpadă, țurțuri pe care îi sugea ca pe bețele de înghețată, dar acum trenurile treceau fără zgomot, pluteau toate prin sufragerie lovindu-se unul de altul, era mereu primăvară, ba era mereu iarnă, plin de veștejimi prin sufragerie, frunzele foșneau fără să le mai poată auzi, ce frumoasă-i rochia dumneavoastră, doamnă!

își strivi timpanele, îi intraseră degetele înăuntru, mângâie scaunul cu picioarele puțin îndoite, uite, o urmă de lac!, degetele îi alunecară tandru peste câteva cărți pe care nu le mai putea auzi dincolo de timpan, pipăi textura pernei aruncată aparent neglijent pe canapea, îi plăcu zgomotul pe care mai degrabă îl simți prin burice, îmbrățișă cu palmele țeava de la chiuveta din baie, cana îmbătrânită de cafea, se miră: cănile îmbătrânesc și, probabil, pleznesc, ți se fărâmă în mâini dacă ai apuca să le supraviețuiești,

nu, nu e bine să supraviețuiești fericirii, îi spuneau degetele, timpanele îi apăsau încheieturile, aproape îi retezau brațele, o chemau înapoi, ce să mai fac înapoi, fierbe apa, strigară timpanele,

da, așa, e, am uitat apa pe foc, își spuse,

și dădu aparatul de radio mai tare în drum spre bucătărie,

era, poate, un cântec vesel

ce cântec vesel, doamnă!