stăteam acolo

foarte departe de aici

întinși pe iarbă cu picioarele desfăcute de arșiță ținându-ne de mână tu sugeai din viața mea ca dintr-o acadea mi se vedea doar un pai ieșindu-ți printre buzele nefiresc de roșii ca două bucăți de pepene fierbinte eu sugeam dintr-o închipuire mai veche în care credeam că dragostea e să facem copii și să aduc salariul integral acasă avea un gust destul de dulce pentru luna aceea de august în care puteam în sfârșit să respirăm numai noi și iarba

fffâș, ffffâșșșș

întinși pe iarbă cu picioarele desfăcute de arșiță sunete ascuțite ca țipătul de părinți împărțeau văzduhul lichid în două între lumea lor cu țigări supte cu tristețe până la degetele galbene și incapabile de orice tandrețe și lumea noastră în care greutatea trupurilor apăsa pe bucata aia de iarbă afundându-ne tot mai mult în pământ construindu-ne un templu în care puteam să ne sugem viețile și închipuirile în liniște să ne consumăm învelindu-ne în fericirea noastră virgină în fiecare seară nemâncați de moliile primăverilor în care nu mai aveam să-mi văd firul de pai ieșindu-ți dintre buze în care nu mai aveam să auzim cum ne zboară timpul printre firele de iarbă în care nu aveam cum să auzim cum într-o poală de munte cade primul fulg de zăpadă inocența și cumplita lui liniște făcând animalele să tremure pentru viața lor și a noastră care refuzam să învățăm ce înseamnă fâș fâș 

și peste ani să găsească pereții templului nostru crezându-ne maiași mii de reporteri din întreaga lume întrebându-se la fața locului atât de departe cum or fi ajuns maiașii în inima unei poieni de pe dealul nostru acolo

atât de departe de aici

unde începea prima cea mai frumoasă vară dintre multele cele mai frumoase veri din viața care se topea încet între buzele tale murind acoperind strigătele părinților acoperind țipetele copiilor noștri sunetele asurzitoarei lumi care în fața splendorii frunților noastre transpirate nu a găsit să spună decât

fâș

(foto ©Rareș Petrișor)