în fiecare palmă dintre cele douăsprezece am câte opt curcubeie marinate mi-e o foame teribilă de lumină așa încât le rotesc până încep să văd cât se poate de limpede marginile fustei disperării

are un tiv frumos terminat într-o dantelă albastru închis

am patru guri de întuneric le amețesc atât de măiastru încât nici nu mai poți face diferența între gură și lumină mi-e atât de foame încât aș mânca și vidul din mine cui îi mai pasă astăzi de o scândură flămândă de un târnăcop înfometat de o oră lihnită

materialul e atât de delicat încât pare țesut de o armată de femei persane înarmate toate cu semințe de păpădii explozive

de fiecare coapsă îmi atârnă difuzoare enorme în care poți auzi antilope triste care abia reușesc să pună cap la cap un cântec de leagăn (atât sunt de triste, da) mi-e atât de foame încât aș mânca un cântec de leagăn

am apucat să-i văd un pic pielea albă a gambei sau poate mi s-a părut că e albă putea fi foarte bine vișinie

pe creștet mi-au apărut niște pete mari albastre ca dantela fustei disperării seamănă cu niște continente disperarea îmi sare de pe unul pe altul ferindu-se de oceanele de păr de cele mai multe ori mi-e atât de foame încât înghit oceane de disperare fără să-mi dau seama

a aruncat spre mine toate semințele de păpădie și am explodat acolo la o scara mică nereprezentabilă cartografic la fel de flămând