Domnul P. deschise cartea la pagina 238 (numărul paginii e foarte important), șterse cerneala tipografică, caracterele mai încăpățânate și cuvinte de genul “și”, “când”, “la”, “în”, dar și unele mai complicate cum ar fi “ambarcațiune”, “matelot”, “tambuchi”, “etambreu”, le șterse cu degetul mare umezit și supt bine între buzele lui groase mărginite de perii îngălbeniți de nicotină ai bărbii, și își așeză obrazul pe hârtia gălbuie. Numai editura Pescăruș scotea, pe vremuri, cărțile astea, cu hârtie gălbuie, pororasă. Numai editura Pescăruș scosese volumele astea superbe de aventuri pe mare pe care domnul P. le adora.

Cu fruntea lipită de hârtia ștearsă, încă pătată pe alocuri cu salivă frecată cu degetul, dar cui îi pasă?, domnul P. privi spuma verticală a valurilor din care ieșeau trupuri ce pășeau orizontal, încă adormite, puțin transparente, ude, puțin descumpănite, oarbe, nesigure, amețite. Privirile lui le sprijineau, le trăgeau pașii spre uscăciunea și fierbințeala nisipului, în siguranță, în aer, acolo unde plămânii lor trebuia din nou goliți de apă, ca în fiecare toamnă de când făcea asta fix la pagina 238, ca în fiecare toamnă când venea rândul altei cărți să fie ștearsă pentru ca aceste trupuri să poată reveni din adâncuri.

Un domn avea un ziar ferfenițit de rechini la subsuoară. Sutienul unei doamne era plin de moluște care o ciupeau discret de sfârcuri și-i spuneau în moluscheză, cu tandrețe, mama. Dintr-o copilă, sarea mării mai lăsase două vederi de la părinți, ochelarii (cam mari pentru vârsta ei, dacă mă întrebați pe mine) și cerceii care îi atârnau nefiresc de zgârciurile translucide ale urechii. Orbitele îndreptate spre domnul P. fuseseră gazdele calde ale ochilor care acum s-ar fi uitat fix către cel așezat cuminte cu obrazul pe pagina 238.

Reprezentanții editurii Pescăruș fuseseră de câteva ori invitați de domnul P. toamna, chiar aici, pe țărmul paginii 238 al unei cărți luate din raft la întâmplare. Nu au venit niciodată, desigur. Poveștile cele mai credibile sunt cele fără martori, gândi domnul P., zâmbind și mai larg văzând-o pe Jackie Kennedy, mare amatoare de întâmplări marine, flancată de Descartes și Darwin, unul preocupat de geometria euclidiană, celălalt de geometria euglenelor, dar ținând-o strâns, totuși, pe transparenta și vesela lor doamnă.

Domnul P. trase aer în piept ceea ce făcu serios trupurile fragile de pe țărm să tremure, în frunte cu Balzac, pe care oricum dar numai subțirel nu ni l-am fi imaginat. Trupurile se puseră toate în mișcare în același timp, s-au aplecat după hainele aruncate de degetul umed al domnului P. pe nisipul uscat (și fierbinte, n-am uitat), au schimbat câteva amabilități și s-au strecurat tăcute pe sub obrazul orizontal așezat cuminte peste pagina 238. Cartea scrâșni din dinți, suportase deja destule din partea editurii Pescăruș.

Spuma verticală a valurilor îi lovea fruntea aproape violent. Apa mării se răcise și părea că nu mai este nimeni de venit. Domnul P. își dezlipi obrazul de pe carte, citi ce-a ieșit, plescăi de trei ori din buze, destul de sonor spre nemulțumirea unei vecine de cafenea care îi aruncă niștre priviri de soacră acră, și sorbi nepăsător dintr-un frappé aproape cald. Își deschise încă un nasture la cămașă, din piept îi țâșni un vultur albastru care îl întrebă cât e ceasul, douăsprezece și douzecișinouă, răspunse domnul P., și care își luă apoi zborul bătând din cele patru rânduri de aripi. Ce bizar, își spuse, domnul P., am crezut că vremea lor trecuse. Jackie apucă să mai zică două trei cuvinte, apoi îl plezni pe Descartes, își dezgoli îndrăzneț un pic genunchii și își încrucișă picioarele, fixând soarele.

O să fie un apus teribil, se făcu auzit de undeva din spate Monet, aflat pe insulă la un seminar despre geometria eoliană. Închiseră toți cartea, prinzându-l pe domnul P. cu o gleznă păroasă rămasă, ca un semn de carte neobișnuit, chiar bizar, la pagina 238.

Etambreu, zise Hemingway, patronal.

Ai apă la plămâni, îi răspunse Steinbeck, încercând o glumă.

(foto: Rareș Petrișor, Marea Egee, 2011)