gâlgâind înspăimântător / dreadfully spouting

Am scris o carte de poezie într-o sticlă de lapte. O sticlă de lapte ca pe vremuri, cu pereții groși, cu gura largă, gâlgâind lichidul alb spre căni, buze, oale, ibrice. Apoi goală. Așteptându-mi literele. Literele îngroșându-se, deformându-se hazliu uneori, înspăimântător alteori. Cu greu mă strecor seară de seară în sticlele goale de lapte din cămară. Le umplu una după alta. N-ar fi multe de zis. Nici multe de muls. Sunt câteva strofe banale. Probabil că le-am mai scris. Mai rău, le-or mai fi scris și alții.

Sticlele de lapte mă așteaptă cuminți, în întuneric, niște cârtițe transparente care-mi vor purta mereu secretul ca pe propriul lor lapte.

Suntem niște sticle cu lapte. Suntem lapte. Uneori ajungem repede la gura vreunui pofticios. Ne soarbe cu înghițituri uriașe, neverosimile, pofta aceea de lapte pe care o purtăm mereu în noi până la moarte. Apoi ne vomită natural, firesc. Un surplus, asta suntem. O înghițitură prea mult. Altul ne bagă repede la frigider, să nu ne vadă nimeni; stăm acolo până la acreală, murind protejați prin propria noastră moarte. Alții ne împrumută, ne amestecă prin cafele, omlete, ne aruncă pe pubisuri fierbinți cum au văzut în Nine 1/2 Weeks, ne fac prăjituri, ne dau altora, ne zdrobesc de asfalt sau ne varsă în canale în semn de protest. Tot așa, de la unul la altul. Apoi ne acrim. Ne acrim din nou. Fatal. Ș-apoi eu ar trebui să scriu despre asta.

E înspăimântător.

Aceste sticle din care am plecat cândva, sătul de a fi înghițit, mă cheamă iar, mă înghit pagină după pagină, îmi sorb sângele alb. Mă vomită apoi într-o baltă mică, insesizabilă, într-un subsol uitat într-un bloc vechi, gata să fie demolat, în care nici eu nu mai știu cum am ajuns.

În fine, ceva trebuia să mi se întâmple.

*

I wrote a poetry book in a glass of milk. A glass of milk like in the old times, with thick walls, large bottleneck, spouting out the white liquid towards the cups, lips, pots, kettles. Then, empty. Waiting for my letters. Letters deformed, funnily fattening sometimes, frightening enough some other times. I’m barely creeping myself every evening in the empty milk bottles from the pantry. I fill them one after another. There’s not much to say. Not much to milk, either. There are a few ordinary verses. Verses I’ve might written before. Even worse, others may have written.

The milk bottles are quietly waiting for me in the dark, transparent moles which will carry my secret their whole life as their own milk.

We are milk bottles. We’re milk. We quickly get to one’s greedy mouth, sometimes. He sips us with unbelievable huge mouthfuls; is that milk lust we are going to hold within us until we die. Then he vomits us naturally, easily. A surplus, that’s what we are. A sip too much. Another one quickly puts us into the fridge, not to be seen; we stay there until we go sour, and we die being protected in our own death. Others lend us, mix us with coffee, scrambled eggs, throw us on hot pubes as they’ve might seen in Nine 1 / 2 Weeks, make cakes out of us, others give us to some others, crush us against the asphalt or pour us down the sewers as a protest sign. And so on, from one to another. Then we go sour. Go sour again. Fatally. And then, I am supposed to write about it.

It’s frightening.

These bottles I’ve left once, tired of being swallowed, call me again, devour me page after page, sip my white blood. Then vomit me in a small, almost invisible bog, in a forgotten basement of an old building ready to be demolished, which even I do not know how I got in.

Well, something had to happen to me, eventually.

[vimeo http://www.vimeo.com/11585428 w=400&h=711]

3 Comments

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.