– nu există public pentru ceea ce scrii. practic, nu există public. publicul s-a dus să aplaude generos, cu toate cele șase palme, un număr nemaivăzut de echilibiristică: o duduie plinuță din Georgia reușește să țină doi pepeni în aceeași mână. publicul a murit răpus de săgeata unei balene-arcaș care crește și se înmulțește în Muntenegru. câțiva martori oculari de origine îndoielnică afirmă că ar mai exista o comunitate restrânsă de public ascunsă în Cordilieri. pentru ea se bat deja cele mai mari case de discuri, producătorii de cadre ortopedice, cei de medicamente generice și impresarul lui Lady Gaga. vezi, nimeni n-are nevoie de tine. ești mâna goală a unei surprize, ești o gură de lapte acru, o avalanșă superbă, dar inutilă. și periculoasă. ai face mai bine să pleci, mi-a zis editorul.

am hotărât să ies din birou și să caut acea comunitate din Cordilieri și să mă bat pentru ea. mi-am cumpărat un manual de limba portugheză, mă uit la telenovele. mănânc pizza și cipsuri, beau bere la pet. scrisul l-am dat dracului: comunitatea e vitală. mâine mă duc să mă uit la numărul de echilibiristică. orașele sunt atât de pustii, încât respirațiile au ajuns spirite în cărțile de povești. cărți care apar, dar nu mai au public.

– nu mai e nimeni interesat să le trimită până-n Cordilieri, la nu știu ce adresă, mai spuse editorul, închizând ușa în urma mea, nici prea încet, nici prea tare.

să nu deranjeze pe nimeni.