o rană deschisă de-am fi un șemineu din care ies flăcările sângelui nu mai pune mâna ce nu știi cum arde sângele? și tot nu ne-am potoli am căuta bureții indirecți cei care există dar nu s-au născut pentru noi am căuta bolile care nu ne sunt specifice dar ne-ar plăcea să le purtăm să ieșim cu crucile prin lume vaaai cât am mai dus chestia asta în spate uite uite uite rănile cum țâșnesc flăcări din ele nu-i așa că e atractiv? ne-am putea prinde niște oglinzi la gât tălăngile propriilor demoni să-i auzim cum pășesc prin noi din rană în rană uite-aici obișnuia să înflorească numaiștiucine acolo îmi plăcea cum miroase prezentul un aer semireal de mugur de brad frecat între degete și mușchi zemos dinspre nord din rană în rană arătăm ca propria noastră lună gravităm în juru-ne rotunzi și plini de cratere gri din care țâșnește spre surprinderea generală sângele nostru semireal semiautentic sporindu-ne dezorientarea o rană deschisă de-am fi să-și dea cu părerea toți chirurgii să devenim cazuri printre cazuri să răpim gloria științei măcar atâta orgoliu mai avem și noi nu mai pune mâna nu mai știi cum arată o rană? suntem pești cu burți strălucitoare selectați în funcție de importanța genetică suntem viitori purtători de răni palmele pe care le întindem sunt telecomenzile viitoarelor noastre drame televizate vreau să fiu și eu star ce morții mă-sii ș-apoi dă-mi copca aia să încercăm să facem ceva cu rana asta care emană gravitație ciuperci indirecte boli netransmisibile și totuși posibile rănile noastre care abia așteaptă să fie alinate în dureri noi și cu toate astea avem puterea să stăm să privim norii dansul lor molatic irepetabil dizolvarea definitivă mai dă-mi o copcă

apoi taie-mi cerul ăsta de martie în două: un cer pentru acum celălalt pentru rănile care-or să vină

(foto ©Rareș Petrișor, București, 2011)