copiii din noi au adormit deja începe noaptea albă a acestor trupuri ambulante care călătoresc din amintire în amintire greoaie grotești lipsite de orice fel de farmec sau conținut plutesc ca niște nori cărnoși peste lumea tăcută a celor de jos care dorm în vrăjile albe scurte simple deloc complicate care îi șterg complet pe cei care eram dimineață îi țin în brațe până când sângele lor nu mai scoate niciun sunet

în case uscate și mute morțile așteaptă însetate lăptarul tresar la cel mai mic și alb zgomot

dar ăsta nu poate fi el, mașina lui sună altfel

mii de oameni trec pe lângă casele goale ca niște imense coșciuge pentru trupul viu al unor amintiri fotografii din ce în ce mai vechi treptele care se usucă scheletele caselor în care nu mai locuiește nimeni așteptând să se coaguleze sângele din noi să începem să trăim o moarte comună sună soneria

bună ziua, doamnă, sunt eu, lăptarul

și ea își mușcă buzele din praf și roiește în jurul clanței absorbindu-i respirația adulemcându-i tălpile pantofilor imaginându-și cum își înmoaie sufletul într-o gură de lapte cald și alb defragmentându-și îndoielile privind veșnicia și întorcându-se printre cei vii o secundă măcar până se oprește vibrația soneriei de la intrare

/exact când făceau ochi copiii din noi/

Foto: © Rareș Petrișor