Bineînțeles că le-am auzit furişându-se. Ca în fiecare seară. De data asta prin spatele casei. Am umplut opaiţul cu grăsime, i-am domolit flacăra ascunzându-i un pic fitilul, m-am afundat în blana de urs (tăbăcită de fapt abia anul trecut, motiv pentru care poartă un miros greu, de bestie), am luat şişul cu plăsele din corn de cerb şi le-am aşteptat.

Primul a venit unul de acum peste 15 ani ș-un pic. Puteam aproape să pipăi mirosul de fân proaspăt, să simt gustul de fragi de pe deal. Am început să-i mănânc pistruii unul câte unul, ca atunci. I-am mâncat buzele de mure, apoi i-am băut pielea de lapte, i-am muşcat bărbia ca o caisă şi am strâns-o la piept puţin, doar puţin, cât să-i opresc respiraţia preţ de o tresărire. Spicele se aplecau încoace şi-ncolo, fără un ritm precis, fără să ştim sau să ştie dacă drumul le va fi vreodată acelaşi. Eram spicele acelea.

Al doilea a venit unul din viitor. Ea călărea o bicicletă încoace şi-ncolo, cum călătoreau gărgăriţele pe spice. Primăria montase nişte tribune imense pe bulevard astfel încât toţi bărbaţii din oraş (unii veneau chiar din provincie, veţi vedea) puteau să-i admire coapsele suple, trunchiurile acelea blestemate, fascinante, care ascundeau sub scoarţa lor pufoasă jocuri neregulate, intense de muşchi, de fibre care tresăreau încoace şi-ncolo. Se vindeau şi bilete la negru, o să vedeţi.

Al treilea aproape că a reuşit să-mi smulgă un smoc din blana de urs în care mă afundasem: a fost o luptă scurtă, ca între bărbaţi. Ştii din primele secunde cine e mai puternic, dar niciodată cine o să învingă. I-am retezat jugulara cu o mişcare precisă: am tăiat zeci de jugulare până-n seara asta. Sângele a ţâşnit încoace şi-ncolo, având totuşi timp să împrăştie în mica mea cameră mirosul ochilor ei verzi, parfumul asurzitor al părului ei negru, contururile strivitoare ale degetelor ei delicate care mă mângâiau încoace şi-ncolo.

Ultimul a venit unul de dincolo de moarte, nu ştiu sigur dacă dinainte de-a mă naşte sau de după ce-am murit. În fundul curţii, chiar în singurul loc pe care luminea reuşea să cadă strecurându-se printr-o crăptură invizibilă a muntelui de care coşmelia mea era aproape lipită, creşteau încet mădularele unei femei. Dospeau acolo ani de zile, decenii, poate secole – cine ştie? era înainte de naşterea sau după moartea mea – cuibărind în măruntaie deopotrivă jivine cumplite şi făpturi celeste, emanând miasme şi mirosuri nespus de aţâţătoare, colorând iarba din juru-i în negru pe-o parte şi-n curcubeu pe cealaltă, şi apoi pleznea, însămânţănd lumea întreagă cu sporii ei blestemaţi, urmărindu-mă peste tot, în viaţă şi-n moarte, femeia femeilor, mama tuturor mamelor, fiica tututor fiicelor, curva tuturor curvelor, sfânta sfintelor, şi toate jivinele acelea se luptau să-mi dea ţâţă, să-mi hrănească moartea, să fiu puternic, să o pot însămânţa pe femeia femeilor cu gânduri fecunde, să-i hrănesc foamea teribilă de posesie, să-i dau tot sângele meu întru moarte, să-i venerez de-a pururea – putem presupune că moartea ne e veşnică, fie înainte de naştere, fie după dispariţie – sexul cu o jumătate umedă, binecunoscută şi iubită, iar cu cealaltă jumătate uscată, subţiată, respingătoare, abrazivă, mortală – ce ironie, iar făpturile celeste mă trăgeau de partea lor, spre viaţă, spre chinurile dulci ale desfătărilor lucide, dar mie-mi plăcea infernul, nouă ne plăcea infernul, ne lăfăiam acolo în incestul suprem, în baia noastră de moarte şi dorinţă, înghiţind rugăciuni şi vomitând trădări, şi sugeam laptele jivinelor, creşteam, dospeam la rându-mi, devenind ultimul pentru alte femei zrgibulite, acunse în blănuri de urs, încoace şi-ncolo.

(foto: Cărămidă pe cer înstelat, București, 20 septembrie 2009, ©Rareş Petrişor )