și începem să nu ne mai deranjăm alunecăm prin camere fără să mai facem zgomot ca și cum sunetele ne fac oasele să se sfărâme și nu vrem asta

nu

nu vrem ca unul dintre noi să dispară povestea mea se surprinde dimineața în fața oglinzii își mai umflă o dată pieptul acoperit cândva de o cămașă albă de un sacou belumarin pe care se puseseră câteva fire de praf zâmbeam lumii despicam lumea cu zâmbetul meu la fel ca un vapor spărgător de gheață oamenii pârâiau în jurul meu nedumeriți dezghețați acum vreau să nu te mai zgârii cu povestea mea

du-te un pic mai încolo

respirațiile ne suflă prea încet în pânze nu ne mai mișcăm decât ici colo în locuri cunoscute și sigure până în fața dulapului din bucătărie până la marginea patului care pare tot mai alb și mai sicriu până în fața oglinzii din baie unde povestea ta își mai umflă o dată pieptul cu un sân insesizabil mai mic decât celălalt cu un buchet de pistrui între țâțele cu care despicai lumea ca un vapor distrugător de ghețuri oamenii cădeau în jurul tău poate ai un rid în plus un buchet de pistrui în plus pe spate îți treci mâna prin păr să cauți mirosul viselor tale înăbușite de aroma stearpă a cafelei ieftine și a naftalinei acum vrei doar ca timpul tău să nu mai muște din timpul meu să-mi lase măcar mica dramă a unei noi zile intactă să ne ținem de mână la știrile de seară să ne plimbăm pe teritoriul ăsta necunoscut al băii noastre mici în care păianjenul din colț e insecta noastră de companie căreia am vrea să-i spunem totul

vezi dacă n-a murit

cu pielea un pic mai transparentă venele ca niște sfori care ne țin cărnurile și oasele laolaltă ne leagă strâns să nu deranjăm să nu-i zgâriem și pe alții cu poveștile noastre care-și umflă piepturile în tăcere într-o baie cu lumină chioară pierdută într-o gresie bej și o faianță muștar cu rosturile aproape căzute cu un duș înghițit învins de lupta cu tartrul care l-a înghițit ca un cancer încolăcit obosit în jurul bateriei și uite piepturile noastre care împing pereții ăștia muștar aruncă zâmbetele noastre ca pe niște buzdugane reci care străpung tot infernul de tăcere sfâșie carnea morții care sfârâie și ne face loc să ne mai naștem o dată din uterul ăsta de faianță muștar și gresie bej două vapoare care sparg gheața făcându-i pe oameni să pârâie de uimire la braț cu un păianjen de umezeală aproape mort

și aproape fericit

foto ©Rareș Petrișor