umplem pustiuri cu râsete incandescente totul ia foc trecutul meu ia foc sângele începe să fiarbă părinții mei sfârâie cuminți într-o fotografie călătoresc grăbit închizând un pic ochii pe nervurile înroșite ale cartierului meu trec pe lângă atelierul de croitorie din care ies limbi uriașe de foc las în urmă tufele de rozinchine cuprinse de vâlvătăi o voce cunoscută îmi curge pe timpane sunt scufundat până peste genunchi în plumb topit

viața e o păpușă care mă privește straniu lipsită de viață sunt zile în care viața nici măcar nu rămâne la o cafea îi urmărești marginea fină a chiloților cum îi înghite gleznele apoi îi acoperă o palmă de pântec doar cât să te facă să te gândești ce-ai căutat acolo apoi își trântește pe ea niște haine poate nici măcar nu face duș și te lasă acolo suspendat între moarte și o gură de cafea cu toate zilele trecute în flăcări cu o grămadă de impozite și amenzi neplătite cu milioane de alte pântece pe care am vrut să le mângâi în timp ce citeam milioane de alte cărți în afară de cele pe care deja le-am uitat undeva pe drumurile străbătute de nervuri incandescente

de parcă focul e singurul lucru care mai contează măcar să apucăm să ardem înainte

foto: ©Rareș Petrișor