e foarte bizar să descoperi într-o zi anume care nu anunța nimic special, fie vorba între noi că ești un animal urât nedorit inutil că umbra pe care o faci alungă până și gândacii despre care se spune că ar rezista chiar și unei catastrofe nucleare câțiva ani, după cele mai recente studii
ce ai putea face să joci într-un film să duci cuiva laptele sau pâinea să fii mascota unei companii să se facă jucării după tine să-l vezi pe copilul de vizavi pe care l-ai urât de mic purtând un breloc cu tine la cheile de contact ale Skodei 1000 MB portocaliu-ruginie cu care târăște azi la patru’ș’șase de ani până la o brutărie unde ce să vezi? e chiar brutar bruta dracului și tot tu ești de fapt cel urât nedorit inutil
ai putea să sperii oameni pe bani să faci o meserie din asta dar oamenii nu se mai sperie cel mai bine ar fi să aștepți în întuneric până devii întuneric animalul ăla urât nedorit inutil care ești să devină întuneric și bineînțeles că întunericul e haos așa ai învățat sau cel puțin așa crezi da, e bine o încăpere fără lumină e una fără legi nu vrem să intrăm în așa ceva să fim părtași la așa ceva nici măcar cu animalele cele mai urâte nedorite și inutile dar tu ești deja întuneric și poți oricând să devii o Skodă 1000 MB portocaliu-ruginie să-l duci pe fostul copil de vizavi în orice haos ai vrea
și totuși îți aprinzi o țigară îți torni un rom peste un pahar cu gura amplă cum o avea Rodica în anul trei de facultate iei o înghițitură deschizi o carte și privești satisfăcut firul poveștii în cel mai deplin întuneric toate astea într-o zi care nu promitea absolut nimic
i-a luat mult timp minții mele să ajungă în palatul unui împărat recunoscut pentru tristețea lui atât de singur încât până și gândurile îl părăseau uneori rămânea, atunci, cu capul gol și puteam să gândesc în locul lui câteva minute

într-un vis porțile erau făcute din lumină și părea că nu suntem nimic deși ne simțeam corpurile dureroase părea că suntem o simplă întrebare și culmea nu despre noi înșine ci despre alți înșiși din când în când mai vedeai

în mijlocul visului e un trup gol în mijlocul căruia este un cuvânt în mijlocul căruia este iarnă în mijlocul căreia este o inimă desenată pe fereastra aburită a trenului în mijlocul căruia un bărbat se ridică în mijlocul căruia

dormeam din mine se ridicau amintiri despre mine ca niște furnici invizibile care construiesc un mușuroi invizibil de care aveam să mă lovesc a doua zi de dimineață în drum spre baie deschid fereastra / tot în somn / și

și gurile pe care le luăm unul din celălalt ne umplu de un aer straniu de pe o planetă pe care încă nu am vizitat-o și care încă de la prima gură ne cheamă spre ea ne face tot mai

îmi amintesc de mine când nu îmi aminteam nimic când palmele mi se umpleau de piei și tremur și apoi mi se umpleau de gol când oasele mi se frângeau sub trupul greu al neputinței doar ca să renasc mai

pământul era roșu înghițea sfârâind lacrimi și oameni era ceva îngrozitor de firesc în felul în care trupurile și lichidele ni se scurgeau în crevasele acelea fierbinți nimeni nu protesta pentru că pământului îi era foame

îmi priveam aproape absent corpul cum intră în ultimul pătrar păstrându-și întunericul pentru sine revelând părți comune mii de brațe care atârnă prin spațiu ca niște cili haotici fără niciun sens fără exercițiul prinderii știind doar să aștepte sunt un

puteam foarte bine să rămân în bucata mea de iarbă sub bucata mea de cer acolo unde vântul nu scoate niciun sunet acolo unde lumina gâdilă ușor timpanele acolo unde muzica se ridică din pământ ca niște izvoare fierbinți și

era întuneric deplin brațele albe ale unui trup dintr-un vis mai vechi tăiau bezna cu niște mișcări moi stinse parcă apărându-și trupul – invizibil, de altfel – de toată înecăciunea asta reușeam să deschid pleoapele suficient de repede și de

3 Comments