curând aveam să cresc să prind curaj și să-mi strecor degetele tot mai îndrăzneț sub fusta timpului gâtuiam orele doar privindu-le în ochi mi-era mereu poftă de timp voiam să-l am prin preajmă să-i spun că-l iubesc să-l găsesc seara acasă gătind povestindu-mi ceva apoi răzvrătindu-se noapte de noapte încercând să rupă lanțurile strângându-mi sexul până la sânge îl priveam și secundele din mine râdeau până la lacrimi îl conjugam mereu la prezent ieșeau imperative din mine fără să le mai pot controla

foarte curând aveam să ne mutăm unul la celălalt să mergem la piață împreună să ne facem nopțile mămăligă cu brânză paste supe chioare să lăsăm în urmă câteva zile să se coacă pentru săptămânile în care nu aveam de lucru și muream de foame îmi spunea povești frumoase care începeau mereu cu am zămislit odată

și mai curând aveam să discutăm mai mult despre noi ce vrei să faci cu viața ta l-am întrebat în timp ce-i priveam clavicula ca pe o armă letală metalică fierbinte însângerată învelită în cea mai fină piele sub care crește și de sub care va lovi în cele din urmă timpul nu mi-a răspuns m-a luat în brațe eram febril a vrut să mă așeze în pat dar știți bucătăria și dormitorul erau în orașe diferite am așteptat împreună trenul în chiloți am stat acolo ani întregi a rugat un impiegat să pună niște Nick Cave în difuzoarele care atârnau de stâlpi ca niște urechi blegite pline de familii melomane de păianjeni mâncam acolo pe marginea peronului ne hrăneam din speranțele celor care așteptau la capăt cele mai hrănitoare erau fetele care-și așteptau părinții de la țară începuse să-mi tremure bărbia trenul nostru nu mai venea ni se jerpeliseră chiloții nopțile ne ascundeam în micul birou al jandarmeriei gării citeam ziare abandonate îl distrau anunțurile mortuare și necrologurile cu greșeli gramaticale

foarte curând aveam să nu mă mai pot mișca trenul a venit degeaba nu ne-am mai putut urca nici nu mai avea rost să ne urcăm toți anii ăștia în care de fapt nici nu am avut nevoie de dormitor sau de alte orașe toată lumea noastră era acolo pe peron

tu râzând de mine, eu aruncând cu bile de fontă după golanii care voiau să te pipăie

muream puțin câte puțin el era atât de frumos degetele mele nu-i mai simțeau pielea căldura eram rece departe incapabil să-mi aduc aminte când mi-a zâmbit prima oară sau cum arăta privirea mea când aburul sexului lui mi-a mângâiat fruntea stăteam acolo pe peron așteptând să-l văd urcându-se într-un vagon la întâmplare și odată urcat să vad pe altcineva suficient de curajos să-i bage mâna sub fustă am tresărit speriat dar am răsuflat ușurat pentru că așa știe timpul să rămână în siguranță

m-au adus înapoi în bucătărie muream pe peron uitându-mă fix la un borcan de gem mirându-mă cum putea să-mi fie atât de străin cineva căruia i-am dăruit toată viața

m-au resuscitat și m-au asigurat că a mai rămas timp în mine cât să pun acest punct

.